Credinţa e o certitudine supraraţională, înviorare şi sănătate a sufletului, corespunzând unei funcţii psihice distincte, ceea ce Gilson ştia, însă o presimt şi cei care disting funcţii cognitive deosebite (puterile, Vermögen: intelectul şi raţiunea, conştienţa sau experienţa, v. şi Quentin Lauer, SJ: ‘A Reading of Hegel’s …’, 1976; Antonino Falduto, ‘The Faculties of the Human Mind …’), iar prejudecăţile raţionalismului occidental nu definesc exhaustiv posibilităţile raţiunii. Chiar credinţa raţională nu provine din utilizarea setului de operaţii ale protocolului raţionalist (care nu îşi e autosuficient, iar raţionalismul secularist e tendenţios, obtuz, nerealist şi inechitabil, reducţionist şi lipsit de cinste, retoric şi provenit din ostilitate). Raţionalismul secularist ignoră sau răstălmăceşte fapte neconvenabile, fiind un crez polemic.
Protocoalele raţionaliste nu sunt totul, iar raţionaliştilor le lipseşte fie discernământul, fie buna credinţă; criticile lor nu sunt de bună credinţă, sunt retorice, înverşunate, necinstite. Unii creştini sunt prea dispuşi să exonereze.
Teoria nu poate survola credinţa. Teoria credinţei corespunde scientismului obtuz.
De fapt, cei ca Billot par să amalgameze diferite credinţe. Falsitatea teoriei lui e dezvăluită şi de ideile despre ‘persoanele needucate’ [1]; ‘judecata de credibilitate’, ‘certitudinea morală’ sunt abstracţiuni sau răstălmăciri de o stângăcie, zădărnicie şi falsitate descalificante. E o interpretare artificială, extrinsecă.
Sunt lucruri gândite în dispreţul credinţei oamenilor obişnuiţi.
Teologii, filozofii nu sunt elita credincioşilor; gândirea lor e adesea artificială, de multe ori simplistă, orgolioasă, bombastică, şubredă. Mi-au trebuit 22 de ani ca să înţeleg asta. Teoria abrutizează. Iar artificialitatea aceasta e puerilă şi stângace, şi îi e indiferentă sufletului.
Spaniolii numeau Rusaliile, ‘Paştele Sf. Spirit’. Sfântul Pascal Baylon, frate laic franciscan, se născuse de Rusalii, şi era un sfătuitor respectat.
Scheeben învăţa că ‘nu există două economii, una naturală şi alta supranaturală, ci o economie concretă care e întemeiată în unitatea providenţei lui Dumnezeu’ (A. D. Swafford, ‘Nature and Grace’).
Părintele apusean predilect al lui Scheeben era Petru Hrisologul (predicile de la Ravenna).
Pascal avea 31 ½ ani când a trăit experienţa decisivă, era jansenist de opt ani, trecuse, de la 27 de ani, prin faza mondenă. ‘Cugetările’ au fost studiate în manuscris de Cousin, 1842, şi editate critic în 1844 şi 1896.
Bossuet era doar cu câţiva ani mai tânăr. De la 25 de ani, ca arhidiacon, a locuit şapte ani la Metz, studiind Sf. Scriptură şi Părinţii.
Henri Huvelin şi Littré.

La 62 de ani, Heidegger îi mărturisea cuiva că ‘a început să îl citească pe Aristotel la 16 ani, şi că a ajuns acum să poată începe să îl înţeleagă pe Aristotel’ (după 46 de ani). E, cel puţin, un fapt biografic, o senzaţie destăinuită. Altminteri, sugerează atât smerenie, cât şi histrionism, tendinţa de a epata, în modul în care o afirmă.

‘Nerăbdarea e aproape inevitabilă; eşti ispitit să treci mai departe prea repede’ (repetitivitatea, ca a unei sonate pentru pian).


NOTE:

[1] V. ‘The Assurance of Things Hoped For’, 1994. Sunt evidente eşecurile atâtor teorii ale credinţei de a explica credinţa, de a o survola şi circumscrie. Sunt abstracte şi repugnante.