Mama îmi povestea că în copilărie avea o jucărie, o păpuşă. Nu am întrebat-o niciodată despre aceste lucruri, despre copilăria ei, însă ştiu cât îşi iubea bunicii.
Mi-am amintit de volumele de premiu din vara lui ’87, cei trei autori; iar toamna am mers să vedem Steaua Sudului.
Fericirea aceea imensă a conversaţiilor.
Ceea ce plictiseşte şi descurajează sunt eşecurile.
Lumina supranaturală, provenită din unitate.
În locuinţa mamei sunt trei icoane ale Sfintei Familii.
În copilărie, călătoream cu plăcere şi, pentru vârsta preşcolară, cele mai fericite amintiri le am din timpul în care locuiam la Iaşi; îmi imaginam cu bucurie viitorul, îmi amintesc seara în care mama mi-a povestit despre revistele pentru copii (şi că, odată devenit şcolar, voi avea asemenea reviste, perspectivă care m-a înviorat), altă dată mi s-a vorbit despre carnaval, şi îmi amintesc bine mirosul şi ornamentele unui local din cartierul meu. Dimineţile, plecarea avea un sentiment curat, fiindcă exista mintea copilăriei, mintea neîmpovărată. Era fără ranchiună sau grabă.
Memoria i-ar putea semăna înţelegerii pe care o are Dumnezeu, pentru că sublimează, alege esenţialul.
Propriul vieţii de dincolo ar putea să fie nu eternitatea (despre care se afirmă că nu e timp infinit, ‘prelungit’, şi e opusă timpului), ci durata, senzaţia duratei, fără vicisitudinile degradării, care dau timpului conotaţia lui peiorativă; poate că acesta e adevărul doctrinei duratei, o altă senzaţie a timpului, timpul simţit altfel.
Îmi amintesc de un lampion pe care mi l-a adus mama, cândva, înainte să încep să merg la şcoală. Aşadar, acestea îmi plăceau: ideea carnavalului, ornamentele, beteala, instrumentele muzicale de jucărie, lampionul colorat, o ediţie a ‘Paradisului’, veşmintele liturgice, Euharistia (şi vigilenţa unei mahalagioaice). Altă dată am primit un zmeu, reprezentând un vultur, însă nu am ştiut să-l lansez. Adică existenţa nu era lineară. Atât la 23 ½ ani, cât şi la 26 ½ ani, am avut ideea alternativei, a posibilităţii regăsirii, de fapt poate chiar de la 21 ¾ ani, când am citit despre reabilitarea literară a romancierului meu predilect. Ideea era aceea că te poţi situa de partea lumii copilăriei.
Îmi amintesc de conventualul vârstnic care îmi aducea bomboane la gardul casei.
Am început să înjur la vârsta de zece ani; s-au adăugat ranchiuna, lăcomia, etc., în pofida inutilităţii lor evidente.