Ezechiel 18 e un capitol despre dreptate, iertare şi pocăinţă. Versetul 21 anunţă nădejdea regăsirii, a restaurării: ‘Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale …’. Versetul 24 nu se referă atât la pierderea meritului, cât la nocivitatea păcatului, la faptul că nocivitatea aceasta nu e doar aparentă, ci redutabilă. Pocăinţa, însă, aduce iertare desăvârşită: ‘Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile …’.
Sfinţirea înseamnă ‘întoarcerea sufletului la viaţă’, ‘o inimă nouă şi un duh nou’: ‘va trăi şi nu va muri’, adică viaţa de dincolo, mântuirea, începută încă de aici.
Ezechiel 18 precizează care sunt faptele bune (milostenia, cinstea, dreptatea, păzirea legilor, perseverenţa) şi care sunt păcatele (idolatria, adulterul, necinstea, camăta, nedreptatea).
Cinstea, milostenia şi dreptatea sunt faptele bune cerute. Strâmtorarea celui lipsit de apărare e condamnată ca unul din păcatele cele mai terifiante, după idolatrie, adulter şi promiscuitate. Ezechiel 18 e o predică ascetică, cu formă didactică (‘De este cineva drept …’), şi răspunde obiecţiilor: nedreptatea ereditară (unii vrând ca fiul să ‘poarte nedreptatea’), pieirea celui care fusese drept; meritul sau vina nu sunt moştenite pasiv, nu trec pasiv de la o generaţie la următoarea, nici chiar de la o etapă la alta ale aceleiaşi vieţi, de unde rezultă demnitatea absolută a prezentului şi a timpului, principiul de urmat este perseverenţa. Cum se vede, Ezechiel accentuează libertatea omului, rolul faptelor: omul se sfinţeşte sau se abrutizează; ideile fundamentale ale capitolului sunt că nici meritul, nici vina nu trec pasiv de la o generaţie la următoarea sau chiar de la o etapă la alta, şi că pocăinţa e eficientă, omul îşi poate schimba condiţia, în bine sau în rău, iar Dumnezeu i se adresează ca unei fiinţe libere, vindecabile, condiţia morală a omului e aceea pe care o exprimă faptele lui prezente, iar mântuirea depinde de ceea ce e omul azi, nu de ceea ce a fost sau a făcut cândva, fatalismul e dezminţit atât în planul eredităţii (proorocul sugerează că unora le-ar fi convenit să poată păcătui în contul urmaşilor), cât şi în cel individual (păcătosul să nu deznădăjduiască din cauza trecutului, nici cel care numai a fost virtuos să nu presupună că e deajuns să fi făcut binele cândva, ambele aceste distorsionări ignoră natura sufletului, că sufletul trebuie gândit în termenii vieţii). Ideea retribuţiei e însă cât se poate de generală. Din punct de vedere soteriologic, binele sau răul sunt eficiente prin faptul de a fi active, aceasta e eficienţa directă, nemijlocită; altminteri, ambele pot lăsa şi chiar lasă urme, pot fi eficiente prin urmări, dar predica nu abordează acest fapt, pentru că e gândită din perspectiva caracterului individual al meritului sau vinei: binele acţionează direct, transformă; răul acţionează direct, abrutizează. Ezechiel îi recomandă omului să se preocupe de ceea ce face în prezent: pocăinţa poate aduce iertarea desăvârşită. Vina nu poate fi ispăşită, ci numai anulată; nimeni nu poate ispăşi, sau răscumpăra răul, poate numai fi vindecat prin har. Răul nu poate fi compensat de binele făcut cândva; nici binele nu poate fi anulat de răul de care s-a pocăit cineva. Predica lui Ezechiel restaurează bunul simţ, sobrietatea împotriva unor distorsiuni convenabile, avantajoase (scuza binelui trecut, etc.). Iar limbajul pe care îl utilizează e cel al vieţii.
Tânguirea, cântarea de jale din Ezechiel 19 e un oracol misterios, de o eficienţă lirică indiscutabilă, rafinamentul literar complementând austeritatea sentimentului: ‘pământul sec şi însetat’, iar sentimentul e într-adevăr de durere şi zădărnicie.