‘Şi Domnul a luat aminte şi a ascultat; o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui spre binele celor care se tem de El şi caută scăpare în numele Lui.’ (Malahia 3,16, sec. V î. Hr.)
"Şi vor fi aceştia pentru Mine", zice Domnul Savaot, "în ziua în care voi face judecată, ca o avere a Mea şi voi avea îndurare de ei, precum are un om faţă de fiul său care îi slujeşte.’
Malahia 3,16 e unul din versetele prezenţei lui Dumnezeu.
‘Chipul înseamnă prezenţă.’
Ca atare, la Malahia sfinţii sunt mereu în prezenţa lui Dumnezeu.
Perfidia, ipocrizia, tertipul ascund această limpezime.
Chipul poate fi desemnat prin trei cuvinte evreieşti. Principalul termen e panim.
Percepţia e una care discerne, care se educă, acceptarea în Dumnezeu, primirea în Dumnezeu, axiologică, iar nihilismul i se opune predicând indiferenţa, echivalarea apatică, pasivitatea. Toate îi sunt cunoscute lui Dumnezeu, în certitudinea biruinţei lui, dar nu toate sunt vrute, sfinţite.
‘Nu trebuie să strigi foarte tare; El e mai aproape de noi decât credem.’ (Laurent de la Résurrection , frate laic)
‘Întreaga viaţă spirituală constă în prezenţa lui Dumnezeu.’
Prezenţa poate fi nonmanifestaţională, nemanifestă.
Viaţa în trup e un creuzet, Dumnezeu a vrut ca Protopărinţii să nu treacă în viaţa de apoi aşa cum erau, ci să se pocăiască, pentru a putea fi vrednici.

Hart scrie că libertatea lumii create e reală şi dependentă. Dumnezeu nu e ‘totalitatea a tot ceea ce se întâmplă’, ca strălucirea iluzorie a magmei, a informului. Dumnezeu dă formă în mod axiologic, prin valoare.
Nu trebuie negată experienţa directă. Interpretarea care răstălmăceşte e negare.
Cineva propune ideea sufletelor ca ‘forme rafinate de materie’, idee la care mă gândesc adesea, şi de al cărei susţinător african îmi amintisem sâmbătă. Eu cred că niciodată catolicii nu au crezut ceea ce afirmă despre suflet tomiştii.
Teoreticienii sunt adesea dascăli de deznădejde, ei înşişi de obtuzitate îngâmfată şi de o suficienţă consternante.
Existenţialismul e o glosă anostă la materialismul vulgar cel mai cras al sec. XIX.
Flannery O’Connor scria că i-ar fi plăcut să locuiască în New Orleans, pe care îl vizitase în ’62. Asculta Chopin, mergea la Missa de la 7 dim., dispreţuia ‘credinţa copilului’, ‘credinţa e o cruce’; ceea ce e tot o teorie, o circumscriere teoretică. Iisus recomanda încrederea şi spontaneitatea, nu credulitatea. Dar autoarea scria şi despre ‘destulă certitudine’.
Despre lucrurile sfinte se poate discuta numai cu bunătate. Nu cu ostilitate, batjocură sau rezervă, ci numai cu zâmbetul sufletului.
Grotescul ca apariţie deghizată a sublimului (Mann): ‘grotescul e unica înfăţişare sub care poate apărea sublimul’.
Autoarea e menţionată într-o enumerare dezlânată relevantă pentru eclectismul dizgraţios, fad şi amorf al lui Merton.
Lui Flannery O’Connor îi plăcea Chagall. Avea snobismul de a dispreţui floricelele, ceea ce e necesar pentru a corecta ifosele, avea snobismul elitist de a dispreţui necesarul.