Naturii afective lumea îi e inteligibilă sub raport afectiv, strădaniile către teorie şi abstracţiune o şubrezesc. Omenirea nu coincide cu ceea ce îi preocupă pe îmbâcsiţi. Puţini îşi amintesc faptul că progresul material poate fi o modalitate de sedare. Că reuşita sedează, iar unui aspect al lumii i-a fost atribuită o completitudine falsă, iluzorie. Că aventura şi probitatea seculariste sunt convenite, false, ipocrite. Că e cert că binele a fost cândva dat şi cunoscut. Că ceea ce e cel mai înalt nu poate fi legitimat prin ceea ce e inferior. Legăturile mintale şi despovărarea. Poate că nu ne reprezentăm îndeajuns existenţa celuilalt în deschiderea, vastitatea şi necuprinsul ei. Aşa se face că părem dispuşi să le recunoaştem personajelor literare infinit mai multă complexitate, subtilitate, mister, decât oamenilor. Nu pare incredibil? Presupunem că oamenii sunt mai amorfi decât personajele.
Să alegi bunătatea neamăgitoare. Trebuie credinţă ca să vezi steaua.

‘Ierarhiile teoretice’ sunt criticate de S. Damian în ‘Nu toţi copacii …’, care e adesea de un didacticism insipid. Însă sunt apreciate ‘comentariile excelente la ‹Falstaff› şi ‹Crusoe›’ (şi ‘demontarea psihologiei întortocheate’).
Am citit nişte lucruri de bun simţ la Paul Maier, deşi poziţia e tot cea extrinsecistă.

Mama lui Rembrandt era catolică.