Motorul eseisticii lui Ion Agârbiceanu e gratitudinea; scopul pedagogic e îndeplinit pentru că intenţiei de a educa îi preexistă această experienţă a gratitudinii, cele mai bune articole ale lui se referă la scriitorii cărora le era recunoscător, pentru că nu disocia meritul artistic de efectul moral, de binele resimţit.
Articolele antologate în ‘Medalioane literare’ sunt didactice, memorialistice sau ocazionale. Tonul lor e cuviincios, şi autorul descoperea unghiuri morale, adică umane.
Ce opere citim aşa cum îi citea Agârbiceanu pe cei câţiva autori predilecţi (Coşbuc, Creangă, Caragiale), sau cum citea Maurois capitolul despre Myriel, sau câteva pagini din ‘Swann’?
Sunt 60 de ani de când, în martie 1957, Ion Agârbiceanu publica un eseu despre Creangă ca umorist; e o mărturisire de cititor, şi forţa i-o dă nu analiza, ci mărturisirea eficienţei estetice. Până în amurg, credea în umor şi îl recomanda.
‘O asemenea trecere repede de la întuneric la senin, eu unul n-am mai cunoscut decât citind «Pastramă trufanda» sau «Kir Ianulea» de Caragiale.’
Afirmă, însă, că arta ambilor e ‘mai ales structural parcă legată de toată fiinţa celor doi scriitori.’ Sunt lucruri pe care numai ei doi le puteau scrie.
‘Nici Creangă, nici Caragiale n-au putut face şcoală.’
Inimitabilul artei lor le exprimă fiinţa, prin ceea ce au inimitabil sunt personali.
În martie 1962 scria despre înrudirea lui Creangă şi Coşbuc. ‘Baladele şi idilele’ ‘răspândesc lumină şi seninătate’.
‘Împăcat, mulţumit, recreat rămâi şi după citirea lui Creangă.’
‘Eu mă solidarizez cu seninătatea lui Creangă şi Coşbuc din scrierile lor.
Şi când se apropie de mine îngrijorarea sau o pornire de pesimism, recitesc pe «Dănilă Prepeleac», «Soacra cu trei nurori», «Nichifor Coţcarul», «Amintirile».’
Îi plăcea ‘punerea «poştelor»’, comicul violent şi macabru, probabil deoarece gustul pentru umor nu era partea cea mai bună a fiinţei lui, însă mai e ceva, dacă ne gândim la ceea ce ştim despre anii respectivi; putem înţelege, după natura acestor remedii literare, cam cum va fi resimţit epoca pe care, vârstnic, o parcurgea, deceniul postbelic, ce durere trebuie să fi resimţit, odată ce avea nevoie de aceste remedii.
Cunoaştem pagini la care să recurgem, să revenim ca Agârbiceanu?
Paginile despre literatura lui Coşbuc alcătuiesc o conferinţă, aparţinând scrierilor didactice; defineşte care a fost natura experienţei rurale a autorului, perspectiva lui, determinată de către o anumită vârstă şi condiţie socială, iar educaţia literară a informat şi ea percepţia.
Scrie despre Coşbuc că îi plăceau poezia greacă şi cea latină, şi că a iubit ‘mai presus de toate viaţa satelor româneşti, aşa cum le-a cunoscut în jurul Năsăudului’, viaţa sătească; ‘în tinereţea sa a cunoscut numai latura de lumină a satului românesc mai înstărit’. În ‘«Subţirica din vecini», «Noaptea de vară», «Ispita» şi toate acele neîntrecute icoane de lumină din viaţa satelor noastre, cuprinse în volumul «Balade şi idile»’ ‘nu a exagerat, nu a arătat frumuseţea şi bucuria vieţii săteşti decât aşa cum a cuprins-o sufletul său’. Coşbuc a întâlnit viaţa sătească numai ‘ca un fiu de preot, care nu cunoaşte din propria experienţă greutatea muncii pământului’; e satul perceput, în aspectele lui sărbătoreşti, de către un om tânăr şi care nu lucra pământul, ci provenea din intelectualitatea rurală. Deasemeni, ‘îmbrăţişează toate poveştile, legendele, miturile în legătură cu viaţa simplă, patriarhală’; iar mai întâi e poezia riturilor. Agârbiceanu avea dreptate să afirme sinceritatea, Iorga semnala artificialitatea formei.
Ion Agârbiceanu avea gândul biblic că munca pământului ‘când nu e istovitoare […] e munca cea mai plăcută, mai puţin obositoare’ (prin sine), adică aceea care corespunde cel mai bine firii umane.
În 1914 se gândea la un ipotetic Eminescu ‘revenit la concepţia optimistă asupra vieţii, pe care o profesase în anii tinereţii’. Chiar în această reflecţie în care transpare gândirea celui preocupat de reformă socială, de ameliorarea societăţii, există şi o apropiere de ‘sfaturile Domnului’, în evocarea unui Eminescu diminuat dramatic de boală, de singurătate şi de filozofie: remediul ar fi putut fi un trai mai simplu, pacea, nealimentarea indignării şi neirosirea în militantismul întărâtat şi vehement; pesimismul, militantismul politic, campaniile sunt o situaţie de necunoaştere de sine, o sugerează chiar Agârbiceanu când afirmă că, pentru trecut şi viitor, s-ar fi cuvenit să lase prezentul, Eminescu avea poezia, basmele, dramaturgia, istoria, folclorul, pe când prezentul politic îl descuraja. Nu geniul, ci conştiinţa geniului, iluzia prerogativelor, înşelarea îl pot rătăci pe om, răstălmăcirea naturii proprii, a eului, irosirea. Însă mai există o perspectivă, lumina eshatologică, faţă de care ce sunt reprezentările noastre biografice? Biografiile acestea finite sunt ‘sfaturile noastre’, departe de sfaturile Domnului, adică sunt numai puţinul priceput din ceea ce se cunoaşte despre existenţa cuiva. Biografia pământească nu e un întreg în sine. Hagiografii au dreptate să completeze, să schiţeze întregirea biografiei sfântului cu binefacerile directe.
Ion Agârbiceanu ştia că şi scrierea, şi evaluarea literaturii sunt altceva decât un exerciţiu formal, convenit. Sănătatea sufletului le e necesară ambelor. Bucuria pe care o dă literatura provine din mai mult decât desăvârşirea formală.

În mai 1960 a publicat articolul despre arta ‘Cuvintelor potrivite’: ‘claritatea uimitoare’, ca sunetul unui ‘clopoţel din cel mai pur argint’, sintaxa versului, ‘duioşia mângâietoare’ a rimelor, ‘scurtimea cuvintelor’, ‘atâtea cuvinte scurte şi totuşi atât de potrivite la locul lor’, ‘claritatea de cristal a cuvintelor’, ‘mai mult creaţia raţiunii decât a simţirii’, ‘jelniţa rece ce se ridică din fiecare [poezie], ce adie aproape peste toate’.
‘Inima vorbeşte, singură, în cele două cântece închinate Miţurei […].’ Arghezi îi părea ‘dârz şi treaz’, neînduioşat de frumuseţe, mânuitor ‘după chibzuiala minţii’ al cuvintelor; deasemeni încrâncenat, indignat, neîngăduitor, batjocoritor, şi se înţelege că Agârbiceanu nu îi invidia izbânzile de polemist, prisosul de ostilitate şi întărâtare.
Poeziile lui ‘nu au nimic din visare şi nu duc la visare’. Dacă subtilitatea intelectuală e netăgăduită (şi e neobişnuit că Agârbiceanu atribuie această subtilitate exclusiv intelectualismului, reflecţiei, nu vreunei stângăcii sau unui neajuns al formei), simţirea lipseşte. Meritele acestea de expresivitate rămân, totuşi, inferioare, pentru că sunt finite, neînaripate, o chestiune de dexteritate, de dibăcie.
Pamfletului îi trebuie ‘şi o nuanţă de voie bună’, ‘un surâs’.
‘Proza cea dulce a lui Arghezi o găseşti în «Cartea cu jucării». Am recitit-o de curând […].’