sâmbătă, 25 februarie 2017




Barrès şi ‘Orfeu’ al lui Gluck, Maurois şi Requiemul lui Fauré. În 1840 Jouffroy profetiza, adresându-li-se tinerilor, ‘zorii unei vieţi nemuritoare’, împlinirea făgăduinţei. ‘Nu luăm din această lume decât desăvârşirea pe care i-am dat-o sufletului, nu îi lăsăm decât binele pe care l-am făcut.’ Jouffroy scria, în apropierea morţii, că s-a retras din inimă în suflet, din spirit în inteligenţă. Regăsise ceva, iar gheţurile începuseră să se topească. Unii se pot întreba dacă regăsise catolicismul, în situaţia în care recomandările lui ultime ar fi fost numai pedagogice; dar e cert că regăsise religia. Poate că ambiţia lui nu fusese complet înfrântă, şi ezita să mărturisească ceea ce s-ar fi cuvenit.
‘Fericit acela a cărui inimă nu cere decât o inimă’, scria Richter (ale cărui gânduri le-a îngălat Musset, care totuşi avertizează că gândirea umană trecută prin alambic se usucă). Acelaşi Musset scria despre ‘omida afectării’.
Un FJ care s-ar fi adresat romanticilor germani şi englezi; nu ideile lor abstracte şi ca atare contingente şi provizorii, nu teoriile lor, ci ceea ce simţeau.

Rémusat a scris lucruri pătrunzătoare despre raţiune, prin care înţelegea, de fapt, gândirea firească.

Jouffroy, care nu era un om făcut pentru gândirea teoretică, şi care s-a crezut un filozof …. Orgoliul care l-a făcut să nu recunoască asta era dat de surditatea morală şi de nesinceritate. Ca filozof, era un mediocru pompos, iar ateii nu l-au urmat. Perseverenţa lui sinistră poate fi explicată şi prin ideea falsă despre adevăr. Poate că predica vremii nu găsea întotdeauna simplitatea, firescul, ci urma masochismul ideii crude, inumane despre adevăr, necruţarea gnoseologiei moderne.
Există ocazii singulare ale gândirii, ca fântâna vizitată de înger.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu