Mergeam cu mama la cinema, la întoarcerea din vacanţele de vară, în ’87 am fost la Steaua Sudului şi apoi, într-o duminică, la Tarzan; în ’88 am mers la un film cu Sfântul, Simon Templar. Mai devreme, într-o zi obişnuită din timpul anului şcolar, am mers cu mama la Imperiul contraatacă. Ne simţeam aşa de bine împreună, ne era aşa de bine.
Dimineţile, dejunurile, ceaiul, prânzurile, povestirea ….
Erau zile aurii şi senine de toamnă, zile eshatologice. Erau zile de veselie senină. Mi le amintesc drept vremuri de transparenţă eshatologică.

Îmi plăcea grafica revistelor, ca şi cum revistele ar fi nişte cărţi mai frumoase; de la 9 ani, de la începutul iernii lui ’87, îmi plăceau nespus albumele de artă.
Am avut o copilărie fericită; revistele franceze pe care mi le-a adus mama, la începutul lui ’87, cred, au fost o împlinire neasemuită, aşa era de bine. E nevoie de norme, nu de idealuri, dar de regulă.