Articolul lui Bourget despre ‘Colina inspirată’ e o capodoperă de critică; a apărut în martie 1913, care e chiar anul apariţiei romanului, şi avem aici mărturia unui catolic pe care romanul lui Barrès nu îl dezamăgise, şi îi lăsa impresia de progres al ‘elanului adânc şi curajos’, de înaintare a autorului; am fost curios să citesc despre ‘Colina inspirată’, pentru că Massis dezaproba acest roman şi, congruent, afirma inapetenţa generaţiei noi faţă de ceea c ear fi putut admira cineva ca Bourget. E bine ca naraţiunea istorică să nu aibă personaje prea bine cunoscute, însă nu din cauză că astfel ar contrazice ceea ce se ştie (adesea, inexact sau greşit, ori clişee), ci din cauză că cititorul vrea imaginarul, fantezia; de fapt, modelul ideal oferit de Shakespeare nu contrazice ideea lui Bourget, pentru că englezul pornea de la ‘cronici legendare’, personajele istorice din teatrul său nu îi erau cunoscute publicului aşa cum sunt cunoscuţi unii protagonişti moderni ai societăţii, unde nu are dreptate criticul e când pretinde că ducele de Argyle şi Montrose sunt mai verosimili decât personajele inventate, cred că diferenţa nu e intrinsecă, ci o prejudecată care depinde de informaţie, iar raportul ‘Colinei …’ cu tradiţia legendară e de altă natură, nu ar trebui sugerat că personajele ‘Colinei …’ sunt, toate, istorice, ceea ce contează e că esenţialul este, şi că acest esenţial e livrat ca atare, că nu e suplimentat cu situaţii umane imaginate.
Bourget menţionează nouă romane istorice izbutite: patru franceze şi cinci despre războaiele civile din Scoţia (însă pare nehotărât: severitatea lui Taine faţă de autorul scoţian e ba o ‘nedreptate extraordinară’, ba un ‘reproş numai pe jumătate meritat’, aşadar pe jumătate îndreptăţit).
Romanele despre epoci îndepărtate îi păreau artificiale şi arbitrare, pentru că nu provin dintr-o memorie populară vie. Documentele pot să alimenteze verosimilul psihologic numai pentru vremuri apropiate, similare. Însă Bourget admite acţiunea unei ‘modificări imaginative’, altminteri aceeaşi intuiţie a ceea ce e cert şi a ceea ce e probabil poate realiza, poate transpune şi personajele faimoase, motivul disonanţei, al artificialităţii resimţite e numai extrinsec, competiţia reprezentărilor; impedimentul nu e unul de principiu, ci contingent, poate să depindă de experienţa scriitorului, pentru că rareori avem experienţa directă a excepţionalului uman în formele pe care le înregistrează manualele, Napoléon poate fi reprezentat în acelaşi mod ca Montrose sau ca personajele lui Shakespeare, cu condiţia să existe scriitorul căruia să i se cuvină aşa ceva, dacă oamenii Revoluţiei franceze au putut fi înfăţişaţi corespunzător înseamnă că la fel pot fi şi aceia ai Imperiului, defectele ţin de posibilităţile finite ale autorului.
Cheia alchimiei e afinitatea, corespondenţa, simpatia.
Poate că protagoniştii excepţionali sugerează personaje artificiale pentru că ei înşişi sunt artificiali; sau, dimpotrivă, pentru că sunt secreţi, şi numai ni se pare că am cunoaşte foarte multe despre ei. Însă aceste lucruri nu cred că pot fi discutate în termeni atât de generali, sau teoretizate. Nu cred că obiecţiile teoretice sunt valabile. Arta realistă a romanului istoric e mai înaltă; însă nu rezultă de aici că arta romanului istoric de aventuri ar fi inexistentă. Nu cred că e o dihotomie, o opoziţie.
Severitatea criticului francez faţă de literatura de aventuri e atât o chestiune de temperament, cât şi de estetică personală, ea e explicabilă şi poate fi justificată la un virtuoz al analizei.