Aflând abia azi că Tournier a răposat, citesc câteva interviuri: cel în care îi aminteşte pe Curwood, Hoffmann, fraţii Grimm, Perrault, ‘Odiseea’ (de care era subjugat), şi cel de după publicarea ‘Celebrărilor’: cele patru capodopere franceze inspirate de ‘Crusoe’ (sau al căror pretext e), nuvela pe care o teoretizează ca şi cum ar fi povestire, ‘Ocolul lumii …’ drept ‘unul din cele mai mari romane din toate timpurile’, ; mă gândeam la el cu simpatie (deşi foarte dezamăgit, cândva, de răstălmăcirile lui filozofice absurde, de elucubraţiile sale). În interviuri putea fi maliţios.
Are acest cuvânt enigmatic: ‘În epoca lui Defoe, singurătatea nu exista.’
‘Nu există definiţie posibilă a valorii literare sau artistice a unei opere, nu există dovadă posibilă a frumuseţii sau a urâţeniei unui lucru’. Sensibilitatea e neconsensuală.
Valéry îi place ca poet şi îi displace ca teoretician.
Repovestind ‘Pierrot …’, afirmă că Pierrot e ‘pâinea, focul, aerul’, desăvârşirea fiinţei, numai că Spinoza era monist, nu dualist, aşa că în acest mod ar fi răstălmăcit în mod absurd; e curios că tocmai didacticismul acesta apăsat, ostentativ, nu i-a fost obiectat, obiceiul lui Tournier de a reduce naraţiunea la o teză.
Într-un interviu acordat la Choisel (‘De la Kant, Gide şi Simenon la sexualitate şi la vampiri’), rezuma un roman nou al lui Quignard, ‘Terasă la Roma’ şi analiza mersul animalelor.
Explică bine care e cuprinsul extimului: ‘vremea, metamorfozele grădinii mele’ (gândul duce la Rainer).
Bibliografia critică e anostă (W. Redfern, etc., chiar Bevan). Bevan discută scatologicul lipsit de urâţenie, apoi ‘unirea comicului şi cosmicului’, umorul alb, ‘Bourget, Bordeaux, Bazin şi Verne ca maeştri’, genealogie reluată la pag. 50 (IV.1, ‘Preocupările tradiţionale’): ‘Bazin, Bordeaux, Bourget şi Verne’ [1], ‘a le da cuvintelor greutatea, densitatea, opacitatea’. Ca romancier, Tournier s-a simţit un alpinist, nu un balerin (ceea ce nu exclude calofilia, aportul artei aprofundate). ‘Ontologia aruncată în creuzetul romanesc se transformă parţial în scatologie.’
Mathilde Bataillé a scris despre cele trei opere care marchează progresul şi triumful celebrării, prin plăcerile cotidianului: ‘umorul şi celebrarea’ îi păreau ‘esenţiale operei literare’, şi se împotrivea deriziunii; ‘tonalitatea simplităţii’ ce defineşte prozele scurte.
Tournier afirma că i-a avut drept modele pe Zola, J. Renard şi Colette, care înregistrează ‘mirosul oamenilor şi al lucrurilor’. În ’93 se pronunţase despre stilul lui J. Renard, al cărui gust pentru ‘concretul individual’ îi displăcuse lui Sartre.
A prefaţat ‘Scriitură şi boală’. În ’79 a publicat în ‘Caietele Colette’ (unde publicau cândva şi Claude Mauriac, Le Clézio, Françoise Mallet-Joris, Lanoux). Pretindea că-l admiră pe Leroi-Gourhan. Ca opere majore ale lui Simenon alegea ‘Manhattan’ şi ‘Ferchaux’.
‘Admir ‹Salammbô› mai presus de orice.’
Ideile lui religioase sunt foarte dezagreabile, şi nu numai ca formă, ca enunţuri, ci mai ales ca mediocritate arogantă, au ceva brutal, obtuz şi egoist, o deriziune brutală, batjocura maladivă, substratul de obtuzitate şi indiferenţă, exprimat şi în paradoxul de a fi ales trecutul cel mai sinistru, mai descurajant (i se părea un merit faptul de a ajunge să suspectezi mereu batjocura, necinstea).
Avea vanitatea de a dori să epateze, şi se explica sumar şi simplist, fără să convingă, însăilând, cam la nimereală, mă refer la cel din interviuri; nu îi semăna lui Gide câtuşi de puţin.
‘Celebrările’, ‘o culegere de eseuri scurte despre natură, locuri îndrăgite, sfinţi şi anotimpuri’.


NOTE:

[1] Michael Worton, ‘Michel Tournier’, ‘La Condition de Romancier’, 1989: cele două caiete, primul început la unsprezece ani, unde transcria din Ohnet, R. Bazin, Cherbuliez, Duvernois; iar la pag. 48: ‘Boylesve, Bourget şi Bordeaux’, ca generaţia de romancieri discreditată de modernism. Avea nouă ani când a primit o ediţie ‘Holgersson’.
‘O operă de artă e întotdeauna o imitaţie ratată.’