Ion Gheorghe, ‘Zoosophia’

Ion Gheorghe i-a dat ‘Zoosophiei’ un cuprins de carte populară, şi e într-adevăr o operă de o spiritualitate rafinată, probabil că pe linia modernismului autohtonist interbelic, de o vrajă pătrunzătoare, autentică, profundă, deasemeni de un estetism indiscutabil, cititul, iubirea şi înţelepciunea regăsindu-şi armonia. E un modernism înrudit cu suprarealismul, cu avangardismul.
Undeva, Ion Gheorghe numeşte acest univers mistic ‘împărăţia de cimbru’, locul unde sunt întâlniţi regele Decebal, ctitorii, răsculaţii transilvăneni, pandurii, haiducii, dar şi avuţiile minerale, iubirea, trădarea (fratricidul, Cain, Matei Corvin), panteonul (şi reversul lui temut, pandemoniul, deopotrivă naţional şi geopolitic), iar eficienţa strategiei depinde tocmai de dezamorsarea grandilocvenţei, de naturaleţea şi dezinvoltura inefabilă, deschizând o dimensiune nouă a liricii: nouă, atât deoarece e personală, cât şi fiindcă inaugurează un tip de sensibilitate [1]. Hieratismul poeziei lui e temperat şi uman, fapt de artă la care contribuie şi umorul bonom şi domol, inclusiv prin utilizarea argoului. ‘Joimăriţele’ evocă ‘râul de boabe de grâu’, seminţele, iar strofa ultimă e aşa:
‘Aşa să-ţi fie bine
ca la copilul meu –
descântecul de la mine
şi leacul de la Dumnezeu.’

Altundeva, e evocat ‘Octavian al părintelui Goga’, unul din cei doi autori moderni menţionaţi de Ion Gheorghe.
O operă nu e cel mai bine descrisă prin echivalenţe, ci prin chiar elementul ei.
Secvenţa metafizică a ‘Zoosophiei’ e desluşită: de la hieratismul şi altitudinea sacră a întâielor poeme, la universul haiducilor, al ţării, al obiceiurilor festive, chiar sunetul poemelor e diferit.
‘pentru cuvintele vechi
câte-o lacrimă din ochi,
pentru cuvintele noi
lacrimi din amândoi …’
Urmează stihurile despre steaua albastră, Pasărea Măiastră, semnele zodiacale, ‘Cumpăna, zodie nefiinţă’. Poezia aceasta e convingătoare şi pentru că nu e pastişă, lipseşte naivitatea jucată (dar şi ironia), lipsesc prefăcătoria şi afectarea, deoarece înţelegerea e sinceră şi pătrunzătoare, dispensată de surogatele nedemne; Ion Gheorghe a făcut din România subiectul volumului său, a cărui unitate poate sugera citirea poemelor drept cânturi ale unui poem, ‘Zoosophia’, o Românie cosmică, în dimensiunea sa zodiacală, astrală, scop pentru care e înfăptuită transformarea diacroniei într-o simbolică cosmică (adică o mitologie). Interpretarea istoriei e una dinamică, lucidă, sobră, conştientă de complexitate, unul din poeme tratează trădarea, fratricidul şi ticăloşia. Unele descântece amintesc de incantaţiile hermetice ale lui Barbu, care ar putea fi o inspiraţie. Argoul e şi el integrat în această exploatare simfonică a resurselor lexicului.
Din această heraldică face parte şi leul, leoaica din scorbura de stei, ‘joimăriţele cu capul ca leopardele’, iar metamorfozele onirice sunt memorabile.
Bogdan Vodă ‘a plâns prin poiana de cimbru’, zimbrul ucis e Decebal, adăpătoarea bourului e ‘paharul de-mpărat’.
Altundeva, sentimentul apocaliptic are fiorul cuvenit, ouăle ‘oprite de la fiinţă/ cu toate rosturile-n tulburare’:
‘a pierdut cineva cheia vieţii,
cineva a greşit şi nu ştie.’
Însă se simte mereu optimismul, pacea, încântarea secretă, seninătatea, care îl deosebesc foarte mult de Sorescu, în ale cărui medalioane se simt dezamăgirea, deznădejdea, amărăciunea; şi această seninătate a lui Ion Gheorghe e un sentiment apocaliptic, în accepţia corectă, a eshatologiei realizate, pregustate. Hieratismul acesta e unul al simţirii, versurile sunt puternice, îndrăzneţe, nete şi luminoase, chiar când luminile lor sunt ale hermeticii populare, şi deasemeni în expresivitatea tăioasă, imparabilă, a argoului.
Eruditul Şincai e evocat împreună cu doisprezece apostoli, subscrişi, într-un mod, revendicărilor ştiinţifice şi naţionale ale ardeleanului, într-o icoană a Învierii, căreia îi urmează aceea a Naşterii. ‘Formica’ e poemul cărturarilor, ‘la Tismana, în pridvor’: ‘Gheorghie Şincai, răposatul şi viul’, Coresi, Varlaam, Dositei, Cantemir, Costin, Grigorie Ureche, Neculce, ‘Radul Greceanul’, ‘tot Radul însă Popescu’, ‘Şerban Cantacuzin Vornicul’ …; utilizarea fabulosului acestuia imprevizibil, modernist, avangardist, contribuie decisiv la enunţarea sentimentului cuvenit. E o reluare a temelor poeziei autohtoniste, însă de această dată în registrul avangardismului asumat, conştient, curajos; forţa interpretării constă în a imagina acest panteon în dimensiunea mitologică, în a îi găsi un cuprins mitologic desemnabil, cu alte cuvinte autorul nu doar pretinde a cunoaşte panteonul naţional, ci chiar individualizează trăsăturile, cu o noutate şi o integritate ce conving, şi care dispun de resurse lexicale şi sintactice mergând de la limbajul bisericesc arhaic la argou, cu o sensibilitate patriotică neoportunistă, şi la care cred că se va mai putea recurge, pe măsură ce animozităţile şi rivalităţile vremii se vor estompa. Lucrul, cum am mai afirmat, se încercase şi de către unii modernişti interbelici.
O notă în versuri îl cinsteşte pe Urmuz, ‘genial şi mofluz’, dormind în cosciugul revistei ‘Unu’, adică într-o raclă.
Agerimea lui Ion Gheorghe a putut fi răstălmăcită de unii ca prolixitate. Obiecţia e şi nedreaptă, şi neestetică. Istoria literară convenţională se poate înşela, interpretând nu opere, ci o evoluţie care, ca fapt abstract, e accidentală.


NOTE:

[1] Atunci când moderniştii din generaţia născută în anii ’30 au abordat patriotismul, a existat în această revendicare altceva decât oportunismul substituirii proletcultismului cu naţionalismul xenofob. Era, în gestul lor, un fel de inaugurare a prezentului, o hotărâre pentru acest prezent.
După ’89 a survenit o dezicere violentă şi vehementă, parţial motivată, de expresiile acestei mândrii naţionale regăsite în anii ’60. În ordine estetică şi spirituală, profundă, ceauşismul era numai pretextul, ocazia politică. Rămâne de înţeles cine pe cine a întrebuinţat de fapt, în anii aceia ….