Azi, marţi, am citit finalul povestirii în care Holmes utilizeazã grafologia (familia de asasini), şi începutul cazului interpretului grec.

Mi., citit eseurile Virginiei Woolf despre Defoe (‘Moll’, ‘Crusoe’) şi Sterne.
Stevenson era încântat de romanescul lui ‘Crusoe’, de economia imaginii; Tournier şi ‘Morgan’ sunt dezamãgiţi de lipsa romanescului. V. Woolf vedea în acest roman o reuşitã genialã a realismului burghez, a ‘înşelãrii entuziasmului’.
Poate cã ar merita încercat sã se scrie la fel despre operele lui Silverberg (am o divergenţã axiologicã faţã de cititorul acestuia: în antologia citatã, întâietatea le revine povestirilor lui Ballard şi Leiber).
Revenind la ‘Crusoe’, romanul are, între literaţi, mai degrabã spoliatori, decât prieteni. E un roman mai mult spoliat, stors, exploatat, etc., decât citit …. Virginia Woolf se intereseazã de realism şi de personaje. Or, absenţa romanescului îi exaspereazã pe cei ca Tournier sau ‘Morgan’, absenţa fanteziei romaneşti, a supralicitãrii; pe de altã parte, exegeza Virginiei Woolf mi-a amintit de Chartier, de ceva ce ar fi putut sã scrie Chartier.

Mi. seara, citesc nişte postãri despre povestiri de anticipaţie: Landis (piratul şi cometa), Reed (dintre cei pe care i-am citit şi eu la un moment dat).

Dar ideea a fost sã scriu ceva despre Silverberg, în genul eseurilor Virginiei Woolf despre opere. Citisem postãrile despre ‘Turn de sticlã’ şi ‘Sub dom’.

O confundam pe Ann Savage cu Anne Nagel; n-am fãcut ceea ce trebuia, pentru a fi un cunoscãtor al actriţelor de pe vremuri.

Sb., despre bãnãţeni, Banat, oraşe, Slavici, Huniade, etc..

Ieri searã, vin., ascultat ‘Tosca’. Înţelegând trei cuvinte (Bonaparte, libertate, dreptate), mi-am închipuit o intrigã tangentã la politicã. ‘Tosca’ aproape cã s-a substituit celeilalte opere. Impresia data de subiectul ‘Toscãi’ (nu ştiu dacã era rezumat în vol. de librete povestite) mi-a amintit de ‘Parma’ (chiar şi rezonanţa numelui!). Mi-am amintit şi de izul de gheretã de portar (sperând cã Thibaudet se referea la bârfã!). Sb., reascult douã melodii ale lui Kitaro (‘Rusia’ şi ‘Caravansarayul’). Azi, sb., la prânz, berea. Vremea. Ieri, ‘Tosca’. Acatistul. Iubirea. Copile. Carurã. Piaţã.
Rezumatele libretelor.
Cântãreţii spanioli.
Azi, sb., şi ieri: dupã 10 ½ dim.; joi dim., dupã 9 ½. Cafele.
Azi, smântânã; ieri, vin., ouã şi budincã. Joi, viţel.

Sb. seara, de la 6 ¾, fumat.
Sb., la cinã, doi cârnaţi, piure, şuncã, varzã.
Sb. seara, cãtre 11 seara, Sf. Andrei (Mãn. Radu-Vodã), dimensiunea metafizicã. Afectarea şi Mozart, convenţionalul, straturi. ‘Veşmântul cel dintâi, ţesut de Dumnezeu’. Evoluţia raportului. E un crez filozofic, dimensionalitatea Lui Hristos. Emoţia care purcede din gândire (‘cortul dinãuntru, cel dupã chipul Lui Dumnezeu’).
De la 11 seara, şapte ţigãri.
Importantã e tocmai impersonalitatea, obştescul (‘Dumnezeul tuturor’).

Un prânz bun e o încurajare. Luni, la prânz, supã cu gãluşte şi pui cu smântânã.
Luni, blidul; seara, budincã, rulou cu mere, untedelemn.

Îmi lipsea sesizarea atmosferei, a indicibilului relaţional, a tonusului, a dimensiunii relaţionale, nu a ‘ceea ce e’, ci a simţirii coerente; se poate face o confuzie, referitor la inefabilul simţirii.

Luni, fumat pânã la 9 seara.

Mi-am amintit de romanele lui Dick (de la ‘Dejun pe Pluton’, al lui Jordan).

Acele jurnale asiatice ale momentelor de poezie, ale inefabilului momentelor, sesizarea existenţei, a faptului de a exista, despovãrat, deschis.

Defetismul posomorât, şi cele câteva remedii. Crisparea mohorâtã. Apatia.

Postãrile lui K. mã fac sã mã gândesc la Eliade ….

Gaddis, Sf. Toma, asiaticul; cei trei romancieri.

Formatul autentic, inspiraţia, e acela al lui Larcher. Cele trei lucruri pe care le reciteam cu nesaţ: Averty, Larcher, medalionul scris de Tournier; plus paginile despre Walsh.