Sfântul Andrei descrie nu acţiuni magice, ci o ordine metafizicã; se referã la latura tragicã a personalitãţii.
Existã momente de autotransparenţã (‘venirea’). Creştinismul integreazã dimensiunea individualã cu rânduiala metafizicã generalã.
‘Faptã cu cunoştinţã’: impersonalitatea formei nu trebuie însoţitã de pantomimã. Superstiţia e o falsã înţelegere. Vina, afectarea sunt trãirea imaturã a tragismului, a cãrui înţelegere e ‘foc fãrã prihanã, fãrã vicleşug’, nu ‘viaţã întinatã şi strãinã’. Modelele veterotestamentare trebuie sã încurajeze, nu sã demoralizeze. Termenii, simbolici, ai psihologiei medievalilor nu sunt ai noştri. Plãcerile sunt gratificãrile superflue, distructive (‘canaaneeştile gânduri’). E ceva cotidian.
Hamartologia e doctrina despre tragismul uman. Tragismul e poezia imperfecţiunii. Crisparea e nimicirea perspectivei. Creştinismul a ajuns târziu, uneori, sã dea o formã adecvatã acestui tragism. De la o mentalitate juridicã, la o înţelegere a tragicului (poemul Sf. Andrei e un pas al unei secvenţe). Aceasta e taina cremenei, a alienãrii (cântarea a VII-a). Sf. Andrei revine asupra celor dumnezeieşti. Spiritualitatea pretinde echilibrul, nu crisparea. Vicleşugul, blestemul sunt alienarea cotidianã. Versurile despre Ieremia, icoanã a penitentului, nu mi le aminteam. În centrul creştinismului se aflã nu transcendenţa absolutã a divinului, ci comunicarea, împãrtãşirea între Dumnezeu şi om, legãtura. Atâta din teologie e înãlţare de idoli, rãtãcire. Relaţia imperfectã provine din cunoaşterea imperfectã. Nunta e schimbarea, ieşirea din alienare. Cuvântul tãmãduieşte.