Marivaux, Wieland, Heine.
Luni seara, citesc articole despre ducele de Saint-Simon. A sugera, a evoca mireasma şi inefabilul unei existenţe, ale unei experienţe; conştientizarea.
Volumele lui Spitzer, La Varende, Elias, Coirault.

‘Sunt atâtea lucruri, şi nu destul «eu».’ Nu timpul, ci «eul».

Cum se poate scrie despre o schiţã de 3 ½ pag. (dintr-o antologie).
Luni seara citesc postãrile Ep. Sigrist despre ‘Mahabharata’, ‘Trebizonda’ (epigraful misterios), MacDonald.
Relaţia criticilor cu literatura e greşitã nu doar fiindcã e profesionalã, ci deoarece e strict intelectualã, un algoritm, ceva codificat, o chestiune de expertizã, de îndemânare, de ambiţie. Asta distruge mintea. Cu profesionalizarea, survin graba, vanitatea, se pierde rãgazul. Intervine reducţionismul, care transformã o relaţie asumatã, într-una strict intelectualã.

Mistica e ceea ce ai ocazia sã faci zilnic—în ceea ce taci, etc.. Mistica nu e dezechilibrul, ci chiar echilibrul jinduit, cursul firesc, marja, elasticitatea, priceperea. Asta e ceea ce poate fi mistic în existenţã, şi nu prisosurile pompoase, retorismul, eschivarea. Cuvântul trebuie sã fie comunicare, cizelare, şi nu echivalentul vãrsãturii.

Se poate şi ca, pentru unii, expresia sã fie de mai proastã calitate decât emoţia, formularea sã fie greşitã. Deoarece expresia nu e transcriere, ci o încercare de explicare (a ceea ce simte cititorul).