Dimineaţa în care am înţeles cã ei sunt atât monştri lugubri, cât şi zoaie, rebuturi.

Tusea în receptor. Intonaţii maniacale. Azi, mi., aiurelile descurajante despre chirii (cele şase locuinţe).
Luni, nuvela, budincã, orã, accederea.
Azi, vraiştea de pe tava cu dulciuri.

Joyce & ‘Colivãreasa’ & Kafka.

Viaţa creştinã raţionalã ar putea fi viaţa filozoficã, pur şi simplu; decisiv e resortul ei: superstiţia care abrutizeazã, ‘mirajul prietenului imaginar’, sau inteligenţa. Inteligenţã şi voinţã: dacã oricare din hipertrofii e o formã a incompletitudinii, întâia e mai ponositã. Cu alte cuvinte, voinţa e mai capabilã sã suplineascã ceva din inteligenţã, decât invers. Dar nu trebuie asumat nici un creştinism livresc, nici unul de grup, difuz, descentrat.

Ep. şi Eastwood (în ‘Magnum Force’ …), poezia lui R. Williams (psihologizarea din ‘Emaus’), codrii Oregonului, portalurile şi arhitectura (‘Arcturus’, Heinlein), ‘Cãpitanul Kronos, vânãtor de vampiri’, ‘Cele patru anotimpuri ale poeziei Tang’.

Gândirea magicã, fatalism defetist (capitulare optimistã).

Am vãzut, în eseurile Virginiei Woolf, cum se poate scrie despre un roman, şi m-am gândit la Silverberg.

Literatura popularã contemporanã trebuie cititã ca aceea a sc. XVIII-XIX (nu capodoperele, ci romanele gotice obişnuite, etc.).

Ambivalenţa (creştinismul lui Fellini) e realã, resimţitã. Subvertirea literalismului, recomandatã chiar în Scripturã. Acolo e proscrisã ambivalenţa (ca ‘împãrţire’, eschivare, etc.), dar şi literalismul, obtuzitatea.

Întâlnesc strepezirea, oţãrârea, întãrâtarea, vehemenţa, graba, dezechilibrul.

La un an, respectiv doi, dupã ce citisem pamfletul a cãrui condescendenţã a avut un efect paradoxal asupra Ep., îndreptându-l cãtre filme.

Superstiţia şi simbolurile (tabuuri, atribute), imaginaţia şi simbolurile. De ex., locuri simbolice: semiotica afectivitãţii. Gândindu-mã la romani, tendinţa minţii de a împovãra virtutea cu superstiţii, de a o inactiva. Superstiţia e antidotul nefast al virtuţii. E şi tendinţa minţii de a-şi interzice virtutea, de a se priva. Un loc simbolizeazã, o vreme, ceva; nu e un dat natural. E folositoare o anume laxitate, deschidere, elasticitate.

Dacã e nevoie, existã numeroşi factori care sã explice obtuzitatea cuiva (momentul, înclinaţia, deprinderi plebee, grabã, vâltoarea polemicii, poticnirea de aprecierea altcuiva, teribilismul, plus chiar mintea ponositã).

Unii îşi doresc, de fapt, reluãri ale unor seriale; unii, cum e P. Kolm, confundã reluarea cu remake-ul, ca pentru ‘Trek’, care nu a fost refãcut, ci continuat, iar P. Kolm vrea ‘Space …’ nu fiindcã era stângaci, ci dimpotrivã, deoarece era bine fãcut. Aşa gândesc şi fizicianul Bloomer, Scalzi, chiar cititorul lui Silverberg vrea mai degrabã continuarea şi reluarea unui serial.
Rogers & Savage & Gordon.

Derrida şi Blanchot despre prieten; într-adevãr, superfluitatea cunoaşterii ascunse, sau ipotetice, a ipotezei despre ceea ce presupunem cã ştiu ceilalţi despre noi, prietenia e interacţia ca atare, nu ceea ce presupunem cã înţelegm, sau cã se ştie despre noi, nu enunţarea analiticã, nu rezumatele stângace (şi aici funcţia criticii e foarte vie). Prietenia sunt gesturile, însã nu tacticile. Mai departe: întreruperea fiinţei, şi ocrotirea identitãţii. Intelectualizarea raportului uman, şi instrumentalizarea lui. Intelectualizarea, adicã verbalizarea a orice.

Pornind de la Puşkin, m-am gândit la Dostoievski (simpatia pentru autorii francezi liberali; comparaţia cu Ozzie, Page, Jagger) şi Tolstoi (absenţa stilizãrii; universul epicii lui).

‘Raiul suprem’ nu e cvasietern, ci imuabil; e o teorie creaţionistã a ideilor, ideea e tocmai imuabilitatea, prin care ‘Raiul suprem’ se împãrtãşeşte de firea veşnicã a lui Dumnezeu. Or, tertipul cârpaciului e sã luxeze acest enunţ, sã-l distorsioneze, de parcã ar însemna tocmai contrariul. Ceea ce nu existã, nu acţioneazã, nu are lucrare. (‘Raiul suprem’ a fost vrut, gândit, intenţionat, precedat de ideea sa? E el creat în timp, şi cum ar putea fi o astfel de creaţie, liberã, survenind la un moment dat, nu necesarã?)

Filigranul şi esenţa. Surogatul esenţei. Nu cantonarea în literalism, ci cârpãceala.

Raţionalitatea filozoficã a atâtora dintre postbelici coexistã cu afectarea.

Acţiunea, lucrarea demascã deficienţele aprecierii, ale criticii, ale evaluãrii; abia atunci sunt vizibile erorile ascunse. Nu ne autocunoaştem, vieţuim pe o crustã.

Teoria creaţionistã a ideilor; care erau atributele ideilor la grecii pãgâni. Dar survin mereu antinomiile sau aporiile creaţionismului filozofic. Ca necesitatea sau libertatea actului, eternitatea şi începutul, inserarea timpului, balamaua.

Serialele de anticipaţie demodate.

Tertipul cârpacilor postmoderni e sã rãstãlmãceascã locuri filozofice clasice, enunţuri; însã tiparul acestor rãstãlmãciri delirante provine, într-adevãr, de la Heidegger. În asta, Noica îi semãna. La fel şi aceia numiţi, într-o taxonomie vagã, existenţialişti; sunt rãstãlmãciri absurde, ingenioase în mod epigonic.

Romancieri ca J. Thomas, care avuseserã şansa de a fi Wells. Chiar şi romanele lui Lovecraft …. Necoexistenţa operelor; operele nu coexistã într-un univers comun. Ierarhizarea lor oferã acest substrat.

‘Misfits …’, ‘Century City’, ‘Headroom’, desenele animate ‘Gordon’, ‘Quark’, ‘Small Wonder’, ‘Crusade’, ‘Charlie Jade’, ‘The Tomorrow …’ canadez, ‘Serenity’.

Şapte filme: ‘Batman’, ‘The Dark Hour’, ‘Dangerous Passage’, ‘Woman on the Run’, ‘Strange Woman’, etc..
‘Tosca’, mirosul de mâncare, cinemaul, mistica anticã, filozoficã. Modernismul asumat. Umanul. În numele raţionalitãţii, nu al disciplinei. Prietenia.

Naturalismul erotic în cinema, imediateţea, nemijlocirea. Mameloanele unei actriţe, în ‘Oaza …’. Natura, firescul în artã nu rezultã din naturalismul metodei. Înregistrarea naturalistã nu redã impresia intelectualã a firii.

A trãi unul din scenariile italiene, împreunã cu adulta blondã.

Armonia e ca şi culoarea, melodia e ca desenul. Armonia e culoarea muzicii.

Subit, mi-am amintit de admiraţia mea timpurie pentru Naghiu. Azi, dum., afişele îngãlate ale operei, acelea vechi.

Fostul arhiepiscop şi conduita, inspiraţia, însufleţirea; ieri, sb., şi azi, Sf. Andrei, grecul, arhiepiscopul.

Maximalismul artificial şi militantismul creştinilor actuali, afectarea, ostentaţia. Surplusul de evlavie şi de ritualism, etc., crisparea, didacticismul.

De ex., a scrie ca Ralea despre interviul scenaristului Dobbs.

Esenţialismul şi istoricismul în exegezã. Dacã e coerent, istoricismul e satisfãcut de rezultate modeste, sau prezintã ipotezele explicative drept ceea ce sunt. Esenţialismul (Lacan) nu recunoaşte diferenţa dintre opere care chiar oferã o paletã de semnificaţii obiective, distincte, nete, şi acelea care, de fapt, comunicã prea puţin, încât nu se poate enunţa o semnificaţie, fãrã a atribui, a postula, a ghici. De obicei însã, esenţialismul scurtcircuiteazã atmosfera, rãbdarea; improvizeazã, cautã sã decidã imediat, supraliciteazã.

Universul serialelor (nu numai TV), ca alternativã, televiziunea ca succesoare a divertismentului timpuriu, primele seriale. Cine invocã valoarea, acordã un cadru, se referã la sine. Pentru a compara, e necesar al treilea termen, suplinit de ins.

Luni, ‘Comisarul Corcoduşã’.

Heller, Perelman şi jocurile de cuvinte.

Recitirea îi dã operei o realitate, o prezenţã pe care amintirea nu o poate suplini.

Dacã nu existã înrudirea de sensibilitãţi, nu existã interesul, edictele sunt superflue.