Citesc un repertoar de locuri din ‘Institutele …’ lui Calvin: despre fapte, sfinţire, alegere, sinergie şi merit, ‘zelul necugetat pentru dreptate’.
Ecleziologia lui e în mod îndreptãţit modestã. Cãuta un antidot la delirul predestinãrii. Dar existã instrumentalizarea umanului, degradarea firii.
Scrie cã nu suntem îndreptãţiţi ‘nici fãrã, nici prin lucrãri’. Calvin distinge momentele mântuirii: începem cu credinţa.
Dogmatica e constrânsã la literalism, care e contrar vieţii şi experienţei.

Precizãrile sunt Bloesch sunt utile, dar de naturã strict formalã: ele fac caracterizarea ştiinţificã a evenimentului lãuntric, dar nu-l pot prezice sau norma sau reglementa. Ştiinţa poate analiza numai formele, generalul.

Evanghelismul, ca tendinţã, e însumarea protestantismului. E interesant cã refuzul iniţial al filozofiei a dus la regresul care a transformat denominaţiile într-un cult sentimental al personalitãţii, învãluitã în aproximaţii vagi, nesatisfãcãtoare. Au încercat sã rezume creştinismul viu la un capitol sumar de istorie religioasã (‘ispãşirea’). Ulterior, când scolastica, metafizica au fost reintegrate, ele au fost reduse la a broda acelaşi gobelin de revendicare visceralã. Câteva experienţe şi temperamente deveniserã normative. Tendinţa evanghelicã în protestantism rezumã şi însumeazã ceea ce a ruinat Bisericile dizidente. Cristocentrismul protestant e demoralizant.

Înrudiri, grupe ale sensibilitãţii. Critica e posibilã prin aceste înrudiri. (‘Regãsirea’ confirmã înrudirea, nu universalitatea, valabilitatea genericã.)

În criticã, orice sintezã e personalã, neconsensualã.