Lisandro Otero, ‘Vremea inocenţilor’

Frescă stângistă a unui deceniu de istorie socială engleză (deceniul al cincilea al sc. XVII), ‘Vremea inocenţilor’ arata ivirea ideilor democratice engleze din idealuri şi revendicări religioase, acelea ale dizidenţilor, într-un creuzet . Treptat, romanul se focalizează asupra programului şi acţiunilor nivelatorilor din armată. Lisandro Otero face ca acţiunea revoluţionară, militantismul, gestul să depindă de etică (sentiment şi idee), de sistemele neştiinţifice, şi arată dependenţa ei practică de condiţia finită a fiecărui participant. Există mai multe voci, şi etosuri particulare, deşi convergente, armonizate. Conduita fiecărui revoluţionar trece prin condiţia lui individuală, circumscrisă şi, în multe moduri, depinde de aceasta, e condiţionată multiplu. La capătul drumului său, Luciano invocă demnitatea visului, transcenderea prin aspiraţie. Politica realistă a lui Cromwell rămâne în urmă, drept formă inferioară, ratată. Motorul revoluţionarismului e pacea cu sine, acordul lăuntric. Acest fundament comun absolut nu există, fiecare lasă în urmă compromisuri, divergenţe, etc.. ‘Vremea inocenţilor’ e unul din marile romane politice, scris dintr-o perspectivă stângistă, ca revendicare filozofică. Reflecţia politică e matură, şi nu eludează perplexităţile experienţei.
Într-un stil baroc, lucid, intens, desăvârşit controlat, de o febrilitate reţinută, naraţiunea aluvionară, modernistă, alternează perspectivele sociale, expunerile istorice şi de idei, dramatismul scenelor.

Structura taberelor beligerante trebuia explicată: în această revoluţie antifeudală, antiabsolutistă, armata parlamentarilor număra destui nobili, pe care îi regăsim şi în paginile romanului, ca militari sau ca politicieni.
Lisandro Otero recapitulează panteonul progresismului timpuriu: aroganţa unor gânditori politici de mâna a doua, utopişti, vrăjitori şi pamfletari, de un autoritarism respingător, naturi esenţial despotice, obârşia umilă a filozofiei democrate.
Romanescul situaţiilor, al întâmplărilor, te face să te gândeşti că Laud (a cărui moarte e evocată într-o pagină) merita un loc ca al lui Richelieu, într-o naraţiune istorică (aşa cum, de altfel, îl merita şi Retz). Sunt posibilităţi romaneşti utilizabile.
Protagoniştii democraţi ai ‘Vremii inocenţilor’ caută un fundament absolut al politicii: egalitarismul generous, populist, iacobin, una din ideile lui Lisandro Otero fiind aceea că, pentru nişte participanţi, revoluţia engleză nu a fost una burgheză, ci încercarea de realizare a unei forme de democraţie absolută, ca transpunere directă a ideilor utopice; e o întoarcere la principiile şi etosul revoluţionarismului utopist, care are simpatia evidentă a lui Otero. Nu sunt vehiculate, de către cei câţiva generoşi, interese de clasă, ci utopismul nemijlocit. Revoluţia burghezilor e dublată de una a utopiştilor, a dezinteresaţilor.
Lisandro Otero urmăreşte faptele revoluţiei şi deile utopiei, dezacordul lor, disonanţele ivite, complacerea lui Luciano în violenţa ‘necesară’ ori măcar uzuală, în neomenia inerentă, şi măcelurile care urmează izbânzilor militare. Există justificarea ticăloşiilor, a barbariei, ca la Aragon, ‘cruzimea necesară’, pledoaria, sofismele revoluţionarilor, laşitatea şi nepăsarea, laşitatea în faţa acelora alături de care lupţi, a camarazilor.
În polifonia romanului se succed voci: nu numai Luciano, Stanton, Norton, şi şi cocoşatul.
Revoluţia e o dramă apăsătoare, deprimantă, împovărătoare; câţiva participanţi sunt egalitarişti cu principii, militanţi al căror profet e Lilburne, şi a căror sectă sunt nivelatorii. Cromwell apare progresiv ca ipocrit, intrigant, manipulator abil.
Reuşita parţială a revoluţiei e apreciată ca fiind dezmorţirea lucrurilor, emanciparea difuză.
‘Vremea inocenţilor’ e un roman de idei politice, şi o imagine fragmentară, selectivă a revoluţiei engleze. Idealist, credul, beat de teorii, de sentimente generoase, naiv, ucenicul brutar devenit ofiţer de cavalerie în regimental lui Cromwell, Luciano reuneşte empatia autorului; ideile lui Luciano sunt un amestec de credulitate, bonomie, nădejdi incomensurabile, impulsivitate şi stângism precoce, cu ceva din aplicaţia unui Trăsnea al utopismului. Mentorul său, avocatul Stanton, e intelectualul altruist, democrat şi extremist al oricărei revoluţii, convins de dreptatea plebei şi aflat înaintea vremurilor lui.
În Lisandro Otero am întâlnit un artist care corespunde foarte bine temperamentului meu.
Stilul documentar, de cronică, privilegiază istoricul asupra romanescului.


‘Vremea îngerilor’ are o semnificaţie politică netă: replierea în utopie, rezumată în ambiguitatea situaţiei ofiţerului nivelator Luciano: realizabilul se estompează în faţa posibilului, a visului.