‘Edom’ e o nuvelă autumnală, domoală, foarte stranie, despre efemeritatea progresului. Naufragiul omenirii e şi o reluare a temei robinsonadei.
Ajunsă din nou în stadiul telegrafului, al evoluţionismului şi paleontologiei, omenirea e despărţită prin patru sute de veacuri de o catastrofă care o nimicise aproape în întregime (şi imaginată destul de nerealist, ca fenomen geologic, de Verne).
Prin câte mai multe elemente, ‘Edom’ aminteşte de Wells şi Borges (evoluţionismul, pesimismul, stilul, lirismul); stilul elastic, zvelt, are şi un semiton liric.
Progresul civilizaţiei e vremelnic, şubred, iar al omenirii, discontinuu.
Antologia realizată de Hobana, ‘O dramă în văzduh’, ilustrează toate vârstele lui Verne: tinereţea, maturitatea (cu o nuvelă umoristică foarte apreciată de cunoscători, ‘O fantezie a doctorului Ox’), anii de la Amiens, şi amurgul, cu ‘Edom’.