Simmel avea efervescenţa bunului simţ, a simţului comun, vlaga acestora, de unde intelectualismul său criticist; de aici, măsura, echilibrul, cumpătarea, elasticitatea, prudenţa. Îi plăceau butadele, proverbele, nu paradoxurile vane.
Simmel a demonstrat practic posibilitatea existenţei unei metafizici de inspiraţie goetheană, noi, postcriticiste, fără să pretindă că raţionalitatea goetheană o prelungeşte pe aceea kantiană. O complementează.