Însemnări despre ‘Unul dintre cuceritorii noştri’

Întorsătura dramatică survine abia după jumătatea romanului: răzvrătirea şi decizia lui Nataly, dilema lui Dudley, e momentul când Meredith recurge la dinamica personajelor, iar acţiunea se pune în mişcare, printr-o întorsătură.
Meredith scrie despre personajele sale nu cu simpatie, participare, ci cu distanţare contemplativă, detaşat, alegând ce să înregistreze din trăirile şi gesturile lor. Dar, în ansamblu, interesul uman e mediocre, iar întregul rămâne ca un colaj de înregistrări psihologice.
De ex., pasiunea lui Radnor nu e nici excepţională (ci banală ca substanţă, anostă, indiferentă), nici tipică (deoarece e a unui cuceritor). Faptele ca atare sunt foarte puţine, şi metoda pare irosită pe ele. Personajele sunt, în majoritate, epigrame ambulante, desfăşurate, însă, ca epopee.
Câteva personaje ajung la limanul văduviei (Grace, Dartrey, Skepsey); e încă un mod în care Skepsey e dublul patronului său.
E artă, dar artă de păpuşar, de mânuitor de marionete poleite, irizate, de romancier ocupat de irizarea anostului, care apare poleit, însă indiferent. Există şi un revers al acestei atitudini de artă, ceva implicit.
În primul rând chiar pe Meredith, personajele par să-l intereseze numai cu detaşarea amuzată a păpuşarului, existenţa dimensiunii burleşti, ironice, e certă, iar naraţiunea are destinul foiletonului lui Colney, care se estompează în mersul treburilor cotidiene.
Dar în acest roman deznădăjduit despre sterilitatea oricărei întreprinderi, măiestria şi luciditatea lui Meredith sunt de netăgăduit.
Zilele de la Brighton, Dartrey şi cele patru femei, sfârşitul lui Nataly sunt câteva nuvele oferite, în mozaic, drept compensare, de către povestitorul care simţise nevoia de a-şi asezona lucrarea şi cu personaje secundare interesante (Skepsey, Grace, mătuşile). Romanul e gândit ca metaforă, ca replică metaforică a experienţei, de unde succesiunea aceasta.
Meredith a vrut să facă un roman ale cărui acţiune şi personaje nu sunt mai interesante decât viaţa. E o structură muzicală; la sfârşit vine împăcarea, adusă nu de strădanie, căreia îi revine numai zădărnicia, ci, ca fapt natural, de moarte.

Aşa cum e, ‘Unul dintre cuceritorii noştri’ e o operă care suscită respectul, mai degrabă decât afecţiunea.