Ideea de secvenţă analitică, sugerată de cinefilă pentru ‘Mărturisirile …’, secvenţă a cărei coerenţă şi unitate nu le dă genul, ci chiar unicitatea unui film.

‘A Place of One’s Own’ & ‘Always Paris’ & ‘Fragment of Fear’.

Sentimentul poate să definească: benzile desenate, caragialescul, dramele.

Paseismul înseamnă dispreţuirea demnităţii prezentului, subestimarea prezentului, recursul la himere. Deopotrivă de apostolice pot să fie toate timpurile. Dumnezeu le e deopotrivă de aproape, sau de departe. Prezentul are demnitatea apostolică (sau elizabetană, etc.) întreagă. Durata îi e tributară spiritului, nu trecutului idealizat.

Experienţa & înviorarea & sapiditatea. Umoriştii. Paleta. Alineatul. 10 vols.. Vrafurile. Cinefila & iscusinţa, principiul experienţei.

Crezul literar: gândirea, simţirea, experienţa (neocazionalul, ca dezmorţire). În serviciul unor experienţe spirituale de cunoaştere şi simţire, sensibilitate, versantul.

Îndârjirea e o formă de prostie, inconsecvenţa e o formă de ticăloşie. A prefera semitonul, autocontrolul, care e o formă de asceză inteligentă, raţională.

Alternativa falsă e afectivitatea diformă, greşită, obtuză. Eludarea complexităţii e o limitare.

Înviorarea minţii, dezmorţirea, descleştarea.

Comportarea obişnuită a laşităţii e să agraveze şi să înăbuşe. Laşitatea e o formă a meschinăriei.

Întâile westernuri pe care le-am văzut eu au fost ‘Omul din Laramie’, ‘Ultimul mohican’, ‘Lupii roşii’, ‘Osceola’, ‘Ultimul tren din Gun Hill’, un film din anii ’70 al lui Wayne, în timpul şcolii primare; iar la 11 ani, un film cu Bronson şi, la 12 ani împliniţi, ‘Diligenţa’, în timpul vacanţei cu ‘Diligenţa’ şi ‘Păsările’, imaginaţia mea corespunde stilului postbelic şi revizionist (gândindu-mă la ecranizările silenţioase ale unor romane de aventuri). Abia la 15 ½ ani, primul film cu Eastwood. Ideea e că l-am întâlnit pe Stewart înainte de a-l întâlni pe Wayne, iar al doilea era cel din anii ’70. Imaginaţia mea nu a trecut prin ucenicia puerilităţii. Nu îi e tributară infantilismului interbelic. Pe de altă parte, nu ştiu pentru câte minţi experienţa cinemaului de aventuri silenţios sau interbelic a depăşit meritul unor impresii ale copilăriei. Prestigiul unor filme e ca al unor opere literare victoriene didactice şi insipide, dar reputate, sau ca al unor naraţiuni senzaţionale din sec. XIX, al rebuturilor pentru plebe, al romanelor citite de dna. Bovary; sunt rebuturi anoste, cu toate că unii le păstrează o amintire afectuoasă. Există mărturia publicului, însă lipseşte cea a minţilor puternice. Primele westernuri pe care le-am văzut, în timpul şcolii primare, erau revizioniste, violente, terifiante.

‘Hâtru’ ca ‘ciomârd’, neîndemânatic, şleampăt, stângaci.

Iluziile de consensualitate ale criticii, de standard al gustului, sunt resturi ale unei alte societăţi, când exista o clasă intelectuală relativ omogenă, etc., societatea antebelică, şi se asocia unei idei de respectabilitate, de onorabilitate burgheză, aşa cum o putem ghici în gândirea lui Lovinescu, criticul se adresa unei clase care, prin convenţie, era beneficiara culturii, în numele atributelor ei de clasă, prin dreptul ei social, ca şi clasă; această societate a fost abolită de un veac, iar unisonul rămâne o iluzie burgheză. Individualismul era pe atunci mai puţin curent, iar când exista, putea să ia forme arbitrare, exacerbate, neverosimile. Individualismul contemporan corespunde atomizării, anomiei sociale, nu e unul ostentativ.
Substratul era onorabilitatea burgheză, ceea ce se cuvine. Vreme de milenii, fusese ştiinţa, metafizica, regulile, ideea neoclasică despre artă. Aceste forme nu se întemeiau în societatea însăşi, ci în dezideratul ei cognitiv. Autonomia, individualitatea au fost câteodată revendicate în veacurile precedente, curajul gustului autonom a existat.
Consensul relativ a fost deopotrivă deziderat, nevoie şi fapt.

Medalionul despre W. Allen, al lui H..

Putea să fi făcut acelaşi lucru pentru Nicholson, etc.. Confuziile care dau de gândit.

Marţi, despre taxonomie, manuale, psihiatrii timişoreni, dezinfectare, leprologie.

Cinefila a analizat patru filme afro-americane, şi un al cincilea, înrudit, şi cinci filme cu subiect oriental. Aceasta înseamnă o cincime din ceea ce a publicat.

Ceea ce apreciem azi la dramele sociale şi filmele senzaţionaliste ale anilor ’30 e ceva de care autorii lor nu putuseră fi conştienţi: stilul, înţeles ca nivel stilistic al vremii, expresia tipică, ceea ce îi revine epocii, matricea timpului. Pe de altă parte, e verosimil că autorii respectivi se respectau ca cineaşti, erau sârguincioşi, îngrijiţi, chiar relativ ambiţioşi, cu o netă dorinţă de realizare artistică, de izbândă în termenii artei, aşa încât aportul artistic trebuie să fi fost conştient; însă stilul personal al regizorilor participă la o matrice stilistică a vremii, mult din ceea ce apreciem azi îi revine chiar stilului general, modului de a face cinematograf propriu epocii. Filmele lor nu sunt aşa din întâmplare, ca din capriciul geologiei. Un efort de acurateţe artistică trebuie să fi existat (de ex., e complet absent în atâtea westernuri însăilate ale vremii aceleia). Pe atunci, westernul a fost genul cel mai vitregit, cel mai delăsat; dimpotrivă, filmelor de asanare morală le revine un palier valoric superior. Paradoxul recursului la senzaţionalism, ambivalenţa fuseseră puse în discuţie şi în legătură cu sămănătorismul. Critica socială are o latură jubilatorie, însă neatribuibilă, meschin, complicităţii. E sugestia convingătoare a dinamicii unui mod de viaţă, a unor tipare sociale, chiar când acestea sunt dezaprobate. Latura ludică a criticii capitalismului a existat în lucrările proletcultiste.

Cinefila despre muzica serialelor de odinioară.

Hoyt e menţionat pentru două roluri, din ’36 şi ’41, în sept. ’07 şi sept. ’10.

Stoicismul înseamnă axul, personalismul, individualismul raţional, necopleşirea. Inapetenţa, chinul, şi ceea ce e pozitiv în viaţa mea. Naivităţile, credulitatea imbecilă, subordonarea. Decolteul, şi privirea paróhului. Simboluri filozofice, sintaxă. Credulitatea. Şubrezenia minţii.

Toate trei serialele îl au în comun pe Canutt. Erau seriale ‘în căutarea cascadorului’ celui mai renumit la americani. E simbolul cascadoriei. Trebuie să îi recunoaştem lui F. strădania de a fi ales cascadoria cea mai spectaculoasă. Se cuvenea ca într-un film intitulat ca atare să existe cascadoria impecabilă. În ‘Diligenţa’, regizorul F. îl are pe profesionistul cascadoriei, cu acrobaţia lui cea mai izbutită, ideea însăşi de actorie fizică.

Gândeam totul în categorii absolute, prea simple, ideale; de aici, indignarea. Când principiile morale creştine corespund naivităţii şi nerealismului, alternativa nu e dată de moralitate şi ticăloşie, ci de maniheism, empirism, şi ticăloşie, care există, dar nu e responsabilă pentru tot ceea ce nu corespunde poncifelor schematismului. Morala creştină e inoperantă într-o societate pseudocreştină. Obligativitatea reală a moralei e una organică.
Judecata e girată de ţinuta gândirii.

Efortul sisific, nerezonabil, disproporţionat, şi cârpăceala.

Actorul danez şi întâia vedetă americană.

Evoluţia schiţată de cinefilul gălăţean e puţin schematică, de fapt o tipologie prezentată diacronic. Limitele documentării erau şi ele de natură să simplifice arbitrar. Abia în anii ’30-’50 genul devine unul destinat mai ales copiilor. Se ţinea seama de publicul rural foarte nepretenţios.

Teologii universitari sunt aidoma în ceea ce priveşte partizanatul, sectarismul, întărâtarea, intransigenţa, unilateralitatea. Universitarii răsăriteni ai sec. XX nu diferă cu nimic de scolastici sub raportul exclusivismului, al lipsei de caritate, al hipercriticii. E ceva ce ţine nu de confesiune, ci de condiţia profesională, de profesionalizarea modernă a teologiei. Rivalităţile şi sectarismul iau aceeaşi formă la răsăriteni. Orgoliul universitar e acelaşi. Prin ce diferă palamiştii beligeranţi ai sec. XX de franciscanii şi dominicanii medievali? Aceasta e o formă a culturii teologice universitare. Animozităţile, dezavuările, antipatiile, inapetenţele sunt aceleaşi ca formă. Disensiunile tomiştilor moderni se regăsesc, ca şablon, la palamiştii contemporani lor. Universitarii ortodocşi dizidenţi sunt cât se poate de scolastici ca minte. Scolasticii erau teologi universitari, răsăritenii sunt aidoma lor.

Vin., de la 8 ½ seara, ‘Cargo …’.
Sb., după 9 ¾ seara, un film poliţist.
Dum., de la 9 seara, ‘Mărturisirile …’.
Mi., până la 9 ¾ seara, o dramă despre o liceană de odinioară.
Joi, de la 6 ¼ seara, mai am zece ţigări.

Sb. dim., 155 & 30 & 10 & 50 mii, şi două bonuri [ţigări & pastile & salată & cafea, pâine, cotlete, foietaje, etc.]. Patru kg. de căpşuni, 220 mii.
Dum. dim., 155 & 100 & 214,5 mii [ţigări & ziarul & cafea, deodorant, o prăjitură, o pâine, gelatină].
Dum. seara, 49 mii şi un bon [orez cu pui, mici, cola].
Vin., 270 & & 20 & 20 & [bilete & & cafele & ]. Joi seara, 90 mii [web].
Marţi seara, 40 & 155 & 35 & 84,4 mii, şi trei bonuri [ştrudele cu vişine & ţigări & kingul & sarmale, smântână, orez cu pui, icetea, cola]. Marţi, 270 & 8,3 & 10 & 10 mii [bilete & chifle & cafea & brichetă]. Luni, 155 & 35 & 30 & 70 & 155 mii [ţigări, seara & cola & cafele & taxi & bilet].
Mi., 192,3 & 270 & 50 & 113,3 & 20 & 155 mii [oţet, pâine, ţigări & bilete & icetea & salată, foietaje, tablete, îngheţate & cafele & bilet].
Joi, 249,6 & 270 & & 40 & 155 & 155 mii [cârnaţi, orez cu pui, cafea, cola & bilete & & cafele & ţigări, dim. & bilet].
[Marţi seara mai aveam 8 mil. din retragerea de sb..]
[Mi. seara, ţigări şi oţet din al doilea din mil. din ajun.]