Subtilitatea nonşalantă a lui M. Ferrer. Nonşalanţa stilată, subţirimea. Valoarea autentică a epitetului fiind cea de subţirime, de dezinvoltură stilată, de ţinută şarmantă, tot ce ar fi la antipodul grobianismului.
Umorul lui Maynard şi Gibson.
Profunzimea adusă de Keene unui rol.
Walthall.
Precizia în evaluarea regizorilor.
Scrie despre ‘şcoala de actorie J. La Rue’, Leslie Brooks, filmele regizorului Bernhard, ‘Dream Follies’. Welles, Burton şi Mitchell ca tipuri ale exagerării caricaturale.

‘Zenda’ (ecranizarea silenţioasă) & regizorul scandinav Sj. & Jones şi M. Ferrer.

Semnalări, ocazionalul, şi analize, esenţialul, fundamentalul, opere majore, nu curiozităţi.

‘Night Moves’ & ‘Hell’s Hinges’ & ‘Silver Streak’ & ‘Alice’s Restaurant’.

Cruzimea nemotivată.

Ceea ce e psihologic fals, falsitatea psihologică.

Cantitativ, cinefila a publicat a şaptea parte din cât a publicat texanul; totuşi, alegerile ei mi se par mai originale şi mai iscusite, iar unghiul analizelor, mai pertinent. Găseşte lucruri mai pătrunzătoare de afirmat, şi tonul e mai ager. Totuşi texanul, cu toate că inferior cinefilei, te învaţă aprecierea pentru filme discreditate de dispreţul obştesc, bagatelizate de obtuzitatea înveninată, luate în zeflemea de mărginirea anostă, victime ale deriziunii cretine. Credibilizează nişte experienţe, dezmorţeşte mintea, o emancipează din chinga prejudecăţilor derizorii.

Marţi, despre trei filme cu ‘Şoimul’, două mai ponosite, de la sfârşitul anilor ’40, şi ‘Cargoul …’.

Copiii texanului trebuie să fie născuţi pe la începutul anilor ’90, de vreme ce erau adolescenţi în urmă cu zece ani.

Vin. m-am gândit la vara lui ’90, mi-am amintit de plăcerea cu care vedeam filme în vara lui ’90, răcoarea sălii de cinematograf.

Surclasat, familii, cimpanzeul, farmacistul …. Ce e în puterea mea. Întâietatea, şi

Nesurprinzător, texanul pare să nu ajungă niciodată la înţelegerea ultimă a cinemaului, pare să nu fie capabil de înţelegerea cea mai pătrunzătoare. Texanul menţionează ‘The Lost City’ atunci când scrie despre un scurt-metraj din ’35 cu Sharpe, un serial din ’28 cu Swickard, iar ‘Columbo’, când scrie despre ‘Fata cu pijama galbenă’, Abbott şi Costello în parodia romanului victorian, ‘Poveste hollywoodiană’ din ’51 (pentru isteţimea intrigii); aşa încât chiar e serialul cel mai frecvent citat şi analizat (însă niciodată în ansamblu). Numele sunt adesea scrise greşit (Ortolani, Moloh …), ca aproximări fonetice stângace. Paradoxul regizorului Adamson (regresul, involuţia). Morrison ca Lease şi Talbot. Craig Stevens, înţeles ca protagonist recomandabil. Ideea de postare cinematografică fiind, însă, H., BW, chiar Ep., concizia teologului protestant, ‘O seară …’. Cu toate acestea, îi pot atribui texanului deschiderea către experienţă, şi către înţelegerea ei, către percepţia intelectuală. Poate că uneori recurge şi la simularea familiarităţii, la familiaritatea simulată, mimată, pretinsă.
Seriile obişnuite din anii ’30 şi ’40 chiar funcţionau ca serialele TV de mai târziu, cu diferenţa că bugetele erau mult mai mari, seriile erau mai costisitoare, fără vreun beneficiu în planul artei. A fost comparativ mai rentabil, mai ieftin, să filmezi ca seriale TV tipul de scenarii care înainte erau apanajul seriilor; un film al unei serii obişnuite nu îi e superior unui episod TV, dar era mai costisitor, ca atare televiziunea a fost soluţia mai rentabilă, iar începând din anii ’60 au fost filmate ca serii numai proiectele pentru care bugetul televiziunii era ineficient. În acest mod, televiziunea a preluat în mod direct unele atribuţii ale cinematografului.

Tactica alibiurilor, indiferent de rezultate.

Cele zece filme, cf. sb. seara.

Răspunde ţâfnos, nerezonabil, numai cine îi acordă ţâfnei o autoritate, o eficienţă, cine o recunoaşte ca de natură să impună.

Dum., cuvântul despre crucea zilnică, supliciul alb: neînţelegeri, etc.. Totuşi, semnificaţia ar trebui să fie stoică, nu de fatalitate sisifică, de abrutizare mută. Îndemnul e general, însă nu precizează modalitatea, posibilităţile.

Ceea ce e obişnuit nu e şi perceput ca firesc de către cei inteligenţi. Stilul exagerat a fost obişnuit la un moment dat, se recurgea la el, nu înseamnă că era şi luat drept naturaleţe, numai că exista gustul pentru afectare. Exagerarea putuse să pară normală, nu firească.

Încuviinţarea publicului poate să fie flatantă, dar adesea îi corespunde o înţelegere trunchiată, unilaterală, simplistă. Publicul nu e ca interlocutorii conversaţiilor scânteietoare din romane. Înţelegerea de care e capabil, la care se ridică, e şleampătă, stângace, anostă, îngăimată. Puterea publicului e cea economică, a consumatorilor. Autorul se poate mulţumi cu aşa ceva, câtă vreme e încuviinţat. Cel mai greşit e să te înţelegi ca numitor comun al publicului, reprimând orice inspiraţie, să te identifici cu himericul gust public. Publicul e necesar, dar se poate mult mai mult decât atât. Publicul nu are ideile pătrunzătoare ale personajelor de roman, ale celor care conversează în romane (mai întâi, pentru că acela era publicul de salon, foarte educat, şi dispărut).

Zădărnicia demascărilor psihanalitice, irelevanţa lor, însă şi delirul şi indiscreţia mahalagească a hermeneuţilor; abundenţa acestor răstălmăciri.

Abia de la 52 de ani, rolul pentru care e azi cel mai cunoscut; avea 46 de ani în serialul ‘Cei trei muschetari’ (devenit, retroactiv, un fel de preambul al seriei de mai târziu), iar de la 63 de ani a intrat în lumea televiziunii. În ’50 a devenit actor de televiziune. Atinsese desăvârşirea în rolul secundar pe care l-a cizelat o viaţă.

Texanul recunoaşte relativitatea evaluării, imponderabilul, fluctuaţia satisfacţiei primite. Unei aceleiaşi persoane, o operă uneori îi place, iar alteori nu.

Dum., de la 9 ½ seara, cină: ciorbă de viţel, două felii de tort, compot de vişine.
Dum., la 10 ½ seara, mai am trei ţigări.
Luni, de la 9 ¼ seara, filmul despre detectivul psihotic.
4 ţigări luni seara, 2 &
Marţi, de la 9 ½ seara, un film politic.
Mi., la 7 seara, mai aveam cinci ţigări din pachetul zilei.
Vreme de trei z. am îmbrăcat tricoul albastru, scurt şi subţire.
Joi, de la 8 seara, mai am patru ţigări.
Vin., salata cu roşii mucegăite, cantitatea absurdă de mărar, ciorba acru-amară.
Vin., de la 8 seara, cină: ardei umpluţi, pilaf cu pui, salată de roşii.
Sb., la ≈ 2 ¼, urnirea câtorva vols.. Sb., de la 7 ½ seara, al doilea rând de cafele al zilei. Sb., de la 10 seara, un film poliţist.
Dum., de la 9 ½ seara, ‘Spionul gras’.

Luni, 270 & 10 & 156 & 10 & 155 mii [bilete & cafeaua & ţigări, dim. & bilete]. Luni seara, & 155 & 60 mii, şi [cola, pâine, cafea & ţigări II & pastile]. Dum. seara, 100 mii [web].
Marţi, 270 & 40 & 30 & 155 & 10 & 155 mii, şi 3,06 mil. [bilete & două ştrudele cu mere & cafele & ţigări & bilete & vols.].
Mi., 40 & 270 & 11 & & 74 & 30 & 155 & 10 & 155 mii [cola & bilete & & plicul & cafele & ţigări, dim. & bilete].
Joi, 22 & 50 & 50 & 30 & 10 & 170 & 40 & 155 & 10 & 155 mii [pâinea & şosete & vişine & roşii & cola & bilete & ciocolată, trei cafele & ţigări, dim. & bilete].
Vin., 50 & 10 & 270 & & 155 & 155 mii [ceapă, pătrunjel, mărar & cola & bilete & & cafele & ţigări, dim., din gară & bilet].
Vin. seara, 155 & 361 mii [ţigări II & ardei umpluţi, orez, pâine, usturoi, smântână, cafea].
Dum., 155 & 225,7 mii [ţigări & polonezi, îngheţate]. Dum. seara, 155 & 236,1 mii [ţigări II & orez, chiftele, pâine, cola].
Marţi, 165 & 270 & 50 & 90 & 20 mii [ţigări, cola & bilete & icetea de ananas & plăcinte, trigoane, îngheţate & cafele]; luni, 40 & 101 & 155 & 50 & 35 & 10 & 155 mii [cafele & gustări & ţigări & cheia & cola & bilete].
Joi, 25 & 64,1 & 10 & 270 & 30 & 155 mii, şi două bonuri [roşii & orez, chiftele, pâine, schweppes & cola & bilete & cafele & ţigări, dim.]; mi., 90 & 30 & 50 & 155 & 10 & 155 mii [cină, cola & cafele & icetea & ţigări & bilete].
[Mi., & & mii.]
[Marţi seara mai am 15,14 mil. din retragerea de mi..]

Abia trăind în lume ajungi să percepi valoarea revoluţionară relativă a francheţei care, în atmosfera intelectuală, pare numai bun simţ rezonabil, sau chiar truism; adică scandalul francheţei, funcţia ultragiantă a francheţei, efectul. Francheţea psihologilor e un antidot care presupune răul, adică e ultragiantă nu în sine, ci în funcţie de ipocrizia ambiantă; ea nu ar trebui să şocheze de drept, dar şochează întotdeauna. Ceea ce nu te contrariază pe tine, în tihna cabinetului, e deajuns pentru a scandaliza plebea. Conştiinţele obişnuite, pe care mai întâi trebuie să le cunoşti, trăiesc pe mai multe straturi de minciună, ipocrizie, prefăcătorie. Se mint în aceeaşi măsură în care mint. Adevărurile neconvenabile sunt, adesea, cele care scandalizează plebea. Francheţea e o deprindere livrescă, şi un lux. Conştiinţele obişnuite sunt intrinsec false. Minciuna şi ipocrizia le guvernează despotic.

Detestabilul desacralizat, înţeles ca ridicol.