Marin Sorescu, ‘Poeme’ (1976)

‘Poeme’ (1976) selectează versuri din şapte volume, 1965-1975 (cu toate că sumarul nu înregistrează nimic din al şaptelea volum).
O trăsătură simpatică, strict romantică, în volumul din 1965, e mistica eroismului (‘Pe stele e chipul încruntat al bărbaţilor de demult’) şi a artei: pictorii (‘Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng’), Shakespeare (cosmogonia), Eminescu, în viziuni de ansamblu, sintetice, vaste, uneori de convenţionalitatea pietăţii şcolare; la Marin Sorescu, modalitatea frescei e întrucâtva mai schematică, deoarece percepţia lui intelectuală avea cuprindere simbolică, nu literală, aşa încât evocarea istorică pare convenţională când e căutată vastitatea frescei. Alteori, muzicalitatea sentimentului e covârşitoare. ‘Nu ştiu de ce Bruegel mă face să plâng’ (aici, din întregul sentimentului fac parte atât plânsul, cât şi perplexitatea sau nedumerirea).
Prin întreaga lui artă şi gândire, Marin Sorescu aparţine sensibilităţii existenţialiste, sensibilitatea amară a absurdului însă şi a posibilităţilor omeneşti (‘Celălalt trebuia acum, celălalt …’, ‘Eu îmi aprind o ţigară/ Şi continui partida’); dacă moartea şi efemerul au obiectivitatea ideilor, idei trăite sau hieroglife, sinuciderea dezvăluie o tanatofilie a cărei durere întrece ironia şi distanţarea. În al doilea volum sunt câteva schiţe ale percepţiei mecanicului şi irealităţii: roboţii, dizolvarea ironică a iluzoriului noţiunilor, popicele, şahul, jocul, funambulescul regimului irealităţii …. La Marin Sorescu, sisificul e recunoscut şi demitizat, lipsit de prestigiu. Sisificului, trudei, crucii cotidiene le e negat prestigiul, nu existenţa. Autorul simte că ele nu-şi merită prestanţa, care adaugă un excedent de oribil.
Una din teme e binomul unităţii şi polarităţii existentului; unitatea e întotdeauna implicită, dată ca relaţie, e corolarul, e presupusă de sentiment, inferată din experienţă, unitatea relaţională a unui univers polimorf (‘sistemul de reflectare ciudat al lucrurilor’, ‘lumea de bile şi cercuri’, ‘toate lucrurile şi toate sentimentele’). Semitonul afectiv al festivismului patriotic e destul de banal, părând tributul adus circulaţiei curente.
Nu e o poezie a senzaţiilor, a senzorialului.
Autor al unei poezii intelectuale, uneori ca glosă culturală, aşadar de sensibilitate intelectuală, Sorescu are o naturaleţe ludică, îndreptată către însemnarea rapidă şi ocazionalul epigramei, dar nivelul adânc e nu umorul ca atare, ci sentimentul umorului, exprimat inclusiv în spontaneitatea stilului dezinhibat. În elasticitatea şi naturaleţea expresiei e căutată asimilarea lirică a limbajului cotidian, integrarea unor posibilităţi inedite, dezîngrădirea; prozaismul vrut ar fi o abdicare, o capitulare, însă aici e încercată integrarea unor teritorii, nu numai de limbaj, însă şi psihice, pe care estetismul le proscrisese şi în care nu crezuse, pe care le declarase nelegitime, sterile. În această înţelegere caracteristică modernismului postbelic, poezia e situată la intersecţia unor direcţii culturale şi psihice pe care e îndreptăţită să le asume, pentru că metabolismul ei e în măsură să le asimileze; principiul alchimic al creaţiei, unghiul individual şi afectiv vor avea un plus de semnificaţie. Creaţia literară a lui Marin Sorescu nu abdică niciodată de la estetic, ci îl resemnifică. Prozaismul poate să fie şi o formă de negare a artei, o formă de retorism şi afectare; aici însă e practicată testarea elasticităţii expresiei literare, dezîmbâcsirea în primul rând a limbajului curent, obişnuit, pentru că odată cu formalismul e negată şi banalitatea ternă a expresiei curente. Lirismul veritabil nu poate să abordeze limbajul cotidian fără a-l şi pune în cauză, fără a-l transfigura. În alt plan, absurdul nu e vizat în efectul său, ci în sentimentul care îi corespunde.
‘Cad tot grămadă în pământ,/ Hopa-Mitică, numai plumb în cap.’ (vol. ‘Tuşiţi’).
Versurile au o vrajă stranie: ‘bunicul a călătorit pe acolo/ Şi toate i-au rămas în gând’ (vol. ‘Astfel’). Trei poeme din ‘Astfel’ au o atmosferă de sentimente comună: ‘Nevermore’, ‘În cer’, ‘Învierea lui Lazăr’ (‘încheieturile lucrurilor’, ‘secretele sunete/ ale unui gând, desfăşurându-se’).
Ovidiu la Tomis revine în aceste fantezii morale, interogative.

Unele poezii sunt mai lirice, altele au un caracter gnomic şi aforistic mai pronunţat, câteva sunt parabole. Dimensiunea naţională e asumată câteodată cu stângăcii şi banalităţi.
Marin Sorescu aparţine şi el direcţiei postbelice a filozofiei etnicului, în sensul unei reflecţii autohtoniste, al unei sinteze ideatice şi afective autohtoniste, prin care e căutată pozitivitatea existentului, exprimat uneori în sobrietatea regionalismului, eliberarea în profunzime de o anomalie politică în a cărei dezintegrare mulţi nu mai credeau. Reflecţia ocazională e nu istorică, ci etnică, etnografică; nu de erudiţie, ci de reprezentări populare, curente, reinterpretate, într-un ezoterism mundan vrednic de o minte pătrunzătoare, o înteagă lume de posibilităţi intelectuale inedite la dispoziţia perspectivei postbelice. Tendinţa ei profundă, la autorii de marcă, e legitimarea prezentului aşa cum era, prin înscrierea în durata profundă, în perspectiva ansamblului, în durata etnică, fără ca anomalia politică să fie girată sau exclusă. E răspunsul la o anomalie vremelnică, dictatura, de a cărei abolire deznădăjduiseră. Aprofundarea acestor ieroglife istorice era neinevitabil condiţionată de circumstanţa politică. Dar, la unii, girarea naţionalismului ceauşist e ea însăşi indirectă şi ocazională.
Ceea ce alege Sorescu din panoplia istoriei naţionale corespunde temperamentului şi ideilor lui: mai ales ceea ce e violent, burlesc, atroce, deprimant, descurajant, absurd în mod sisific, şi totodată o soluţie realistă pentru subzistenţă, care e în primul rând o etică personală, strategia individuală, răsfrântă în prundişul arheologiei şi tipizată. Dacă nu avea geniul frescei, avea atât vocaţia, cât şi priceperea gravurii, a acvaforte-lui; trecutul imaginat de autor are caracteristice irizări atroce şi burleşti, sentimentul foarte viu al absurdului şi incongruentului, al derizoriului şi diformului, cere o exorcizare, şi capătă expresia unei demitizări a sisificului. Festivismul câtorva poezii de la început e cu totul ocazional.

În creaţia unui autor trebuie sesizat tiparul, fără a sugera monotonia. Reducţionismul detectivistic care regăseşte mereu tiparul sugerează, adesea involuntar, schematismul şi monotonia operei. Însă e în joc taina individualităţii: cineva, sau ceva e individual deopotrivă prin tipar, care există fără a apărea ca abstracţie, şi prin diversitate, care există fără să se atomizeze. Pentru că tiparul, când nu e numai o reţetă, un arsenal de trucuri, nu se exprimă în modul monoton al unui mecanism. Ceea ce e definit ca tipar trimite la rândul său către altceva, spre o disponibilitate a artistului, spre o transcendere. Pot exista clişee, reţetă, deprinderi, teme; numai ultimele au acest rol. Ele sunt într-o operă ceea ce o transcende alcătuind-o, întrunind-o, informând-o, ‘ţin o operă împreună’ şi sunt ca sufletul ei. Ele sunt temeiul ei intuitiv profund. Temele unei opere trebuie resimţite în adâncimea lor, în cuprinsul lor, nu exhibate verbal, reducţionist, simplist.