marți, 2 februarie 2016





‘Nuvela americană contemporană’ dă formă unuia din cele mai emoţionante momente ale literaturii: de la O. Henry la Broyard, cam patru decenii de proză scurtă americană, începând din primii ani interbelici, aşadar când literatura americană avea deja un veac de experienţă a formei succinte.

Probabil că antologatorul a arătat predilecţie satirei. La aşa ceva, John Reed, propagandistul bolşevismului, un ziarist aventurier, beletrist ocazional, e mai iscusit decât Runyon sau Lardner, a căror faimă nu mi s-a părut justificată de povestirile antologate aici.
Runyon are o povestire de umor hâtru, însă jovial, despre interlopi; nu ştiu ce efect sconta explicând mereu evenimentele, adică supralicitând, pentru a se asigura că a fost înţeles. Cu mai puţină solicitudine narativă, ar fi fost superioară schiţelor cu cuţitari ale lui Borges. Evenimentele sunt de o brutalitate francă, dar nu absurdă.
Povestirile lui Lardner sunt despre nababi şi ziarişti; ‘Lou Gregg, preşedintele lui «Modern Pictures Inc.»’, e căsătorit cu o fostă actriţă (care jucase în filme cu Harold Hodgson şi Marie Blythe), devenită alcoolică, blazată, curtată de un hodorog meschin, şi care afirmă: ‘Aş fi putut fi o Swanson …’. E o formă de moralism populist, pentru ca plebea să se simtă răzbunată că nu are viaţa bogătaşilor. Lardner flata abonaţii, asigurându-i că existenţa nababilor e de o scânteiere înşelătoare.
Există la S. Lewis o simpatie intelectuală, rezonabilă, neînduioşată, pentru personajele lui; unul din romanele sale a hotărât, pe când autorul mai trăia, alegerea profesională a enciclopedistului Săhleanu. Impresia de artă, şi fiindcă nimic nu e supralicitat sau idealizat. Knute Axelbrod, autodidactul din Joralemon, trece de la Prescott la A. Hope şi la G. du Maurier. Deţine o magherniţă, o pisică, un fotoliu sculptat. Şi-a dus viaţa ca ţăran, şi continuă să trăiască la ţară, însă descoperind ‘preeriile larg deschise şi ceţoase în lumina lunii’. Întâmplările sunt verosimile, pentru că tonul e rezonabil. Nu e ceva realist, pentru că e o snoavă cu tâlc; mi-a amintit filmul lui Lynch despre pelerinajul unui alt ţăran sfătos, dar arta lui S. Lewis e superioară, şi prin aceea că înţelepciunea fermierului Knute, acasă sau la universitate, e reprezentată cu limitările ei.
Autonecrologul lui S. Lewis e mai mult vanitos şi morbid; comparaţia cu Dickens poate fi propusă, dacă ne întrebăm ce personaje uluitoare a creat zelul satiric al americanului, pentru că satira, caricatura sunt valabile ca artă, dincolo de ţinta imediată, de eficienţa civică, o valabilitate estetică a lor e posibilă, prin ivirea umorului, a creaţiei de tipuri. Politica şi socialismul nu sunt menţionate, ci apar implicite în militantismul social, civic. Consacrării aşa de timpurii i-a urmat demodarea.
F. Sullivan are o schiţă, cu ceva din umorul absurd al americanilor, despre clica de la Cliveden şi politica filonazistă.
Schiţele lui Dorothy Parker sunt despre rasism şi despre spanioli; a doua exhibă, dincolo de sentimentalitatea ocazională, flatarea obligatorie a taberei simpatizate.

Aprecierea estetică nu e niciodată o măsurătoare fizică. O deosebeşte nu precizia, ci natura. Miza experienţei e identificarea, jubilaţie pe care unii o numeau ‘identificare’, însă pentru care pot fi găsite şi alte denumiri, probabil mai corecte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu