Mircea Şerban, ‘Ghidul din Lună’ (CPSF 15, 16)

Un student rus din 2520 citeşte manuscrisul din 2010 al unui romancier rus, Frolov, despre un politehnist american din 1955, Cooper; adică intriga e aceea eterogenă a anticipaţiei noastre proletcultiste. Intenţia e de a epata cu un simulacru de dinamism, nu există nicio idee despre economia povestirii, şi dezamăgeşte tocmai lipsa oricărui simţ al literaturii de aventuri. Cei cărora li se comandau sau acceptau asemenea rebuturi erau consternant de neiscusiţi. Pare extravagant să ne referim la ratare, câtă vreme nici făgăduinţa nu există, planul însuşi e imbecil. Nu e un plan generic sau banal, stângace executat; ci planul ca atare e inexistent. Pentru cei din liga literară a lui Mircea Şerban, mediocritatea ar fi trebuit să fie un deziderat …. Presupun că mişcarea de anticipaţie a fost, însă, improvizată. Ca atare, se publicau asemenea însăilări ca să aibă şi românii anticipaţie.
Aspectul literar nu e intriga, ci imaginaţia pe care aceasta o exprimă. Imaginaţia lui Mircea Şerban era cât se poate de posacă, de apatică, de ternă.
Stângăcia lui Mircea Şerban e nejustificată politic; neandertalienii dejişti pretindeau scrierea de prostii, e adevărat, însă nu puteau pretinde şi să se scrie atât de prost …. Încercarea de a descrie lumea a ceea ce din perspectiva anului 1955 era viitorul e foarte schematică. Se începe cu misterul unui epitaf, şi efortul unui tânăr erudit rus de a descoperi taina. O parte a nuvelei lui Mircea Şerban e transcrierea romanului sovietic neisprăvit. Bob Cooper, newyorkez născut în 1932, student la aeronautică, pilot, e salvat, după eşecul unui zbor de încercare, de transatlanticul care aducea în Europa verii 1955 delegaţii ONU animaţi de perspectiva încetării războiului rece.
Atitudinea faţă de americani e mai conciliantă, aproape cordială. În ’55 licărea nădejdea încetării războiului rece, şi prin aceasta Mircea Şerban scrie ceva atipic.
Nuvele ca aceasta ar fi putut să fie scrise ca nişte utopii socialiste, de inspiraţie verniană (sau clasică), modele existau, inspiraţia ar fi putut să fie găsită. Însăilarea ponosită nu era obligatorie. Probabil însă, sau mai mult ca sigur, că nu existau cei cărora să li se fi putut cere ceva mai bun.