marți, 2 februarie 2016

Bolesław Prus, ‘Anielka’




‘Anielka’ e un roman despre moşieri şi ţărani, şi despre mormântul unui copil.
Precizia şi inteligenţa stilului sunt inegalabile, aşa cum e şi alcătuirea întregului. Intriga se desfăşoară la conacul moşierului falimentar, la cârciuma arendaşului evreu, în sat, printre mlaştinile unei moşii învecinate, apoi la conacul baronesei.
Ca artă narativă, ‘Anielka’ e un roman desăvârşit. Mai multe scene sunt extraordinare: întâlnirea Anielkăi cu fetiţa vecinului pizmaş, vizita mătuşii nevoiaşe, întrunirea ţăranilor la cârciumă, cearta guvernantei cu moşierul, duhurile rătăcind peste mlaştini. În experienţa Anielkăi, poezia e corelată cu distanţa morţii, cu distanţarea (sunt câteva metafore ale morţii: plecarea ca moarte, distanţa geografică devine distanţa morţii, distanţa simbolică a lumii de dincolo), educaţia literară a fetei e o educaţie în moarte (pe patul de moarte, ea se şi bucură pentru că are ocazia să moară aşa cum se cuvine). Terifiantul şi umoristicul alternează; pentru umor, există guvernanta, vechilul venit la curtea evreicei. Bolesław Prus era un autor neconcesiv, care nu face rabat nici de la realism, nici de la cruzime. Multe pagini sunt închinate misticii morţii, aşa cum îi trăieşte apropierea o adolescentă.
Grădina copilăriei Anielkăi are castani, arţari, salcâmi, tei, plopi, molizi, liliac, porumbar, trandafiri, ienupăr, sălcii. Descrierea grădinii e una neoclasică, cu unele precizări topografice.
Vremea de la gospodăria săracă dintre mlaştini, unde locuieşte vechilul Zając, e şi a debutului bolii fetei. Însă febrilitatea Anielkăi înseamnă distanţarea adusă de apropierea morţii, şi exprimată ca poezie. Pe când moşiereasa încă mai locuia acolo, înainte de a pleca să o întâlnească pe mătuşă, vechilul Zając povesteşte despre mlaştini, şi coexistenţa morbidă; mlaştinile sunt, pentru Zając, simbolul bucuriei pe care o avuseseră copiii lui, şi nu al bolii şi morţii lor.
Atmosfera slavă, ca afectivitate slavă, dă inefabilul romanului. Acest colorit puternic nu înseamnă un rabat de la realism. Obştea ţărănească nu e idealizată, iar vecinul pizmaş al moşierului îşi născoceşte planul chiar după ce Anielka îi oferise darul; onoarea ţăranului e superstiţioasă. E momentul Cinei celei de taină, când altruismul fetei e urmat de îndrăcirea ţăranului.
O altă trăsătură a artei lui Bolesław Prus e cruzimea: înfăţişarea bolii Anielkăi ar fi putut să primească un alt deznodământ. Deoarece atâtea suferinţe se adună nu pentru a fi urmate de ceva mai bun, ci pentru a suprima protagonista. Retrospectiv, pare să existe un surplus de chin. Cruzimea pare excesivă. Din punctul de vedere al sociologiei, nu cred că reprezentările literare ale durerii copiilor, în sec. XIX (literatura engleză, rusă, daneză, etc.), indică pragul mai ridicat al sensibilităţii publicului vremii, ci dimpotrivă, stoicismul, moralitatea, altruismul; nu arată nici indiferenţa, nici sadismul, ci stoicismul, virtutea, faptul că publicul accepta şocul. Abia cinismul nerostit al sec. XX a adus eludarea şi desfătarea sadică, gemene. Într-o vreme de reforme sociale şi de campanii morale atât de necesare, realismul tăios era cea mai bună formă de luciditate.
În ‘Anielka’, Bolesław Prus e un creator incomparabil de tipuri, de personaje tipice: moşierii scăpătaţi, baroneasa, arendaşul evreu, mătuşa săracă, guvernanta, vechilul de la mlaştini, ţăranii, servitorii baronesei, medicii, copiii. Mătuşa săracă e efigia răului, adesea iniţiatoare a unor modificări hotărâtoare (ea suscită nădejdea matrimonială a guvernantei, ea o convinge pe soţia moşierului să încerce să o viziteze pe mătuşa bogată): iniţiativele ei se sfârşesc terifiant pentru guvernantă, apoi pentru mama Anielkăi, şi tot ea e cea care merge în fruntea grupului la sosirea moşierului în locuinţa baronesei.
Moşierul e una din cele mai dezagreabile otrepe din literatură.

‘Michałko’, povestire despre un ţăran fără căpătâi care merge la Varşovia ca să lucreze, un timp, pe şantier, lasă impresia unui studiu realist cu poantă finală ca pentru o schiţă. Structura e, în acest mod, aceeaşi ca a lui ‘Antek’: unui studiu despre existenţa unui ţăran (Michałko, exemplar ca moralitate; Antek, nu tocmai: cam aerian şi necopt …), îi e dat un final deschis. În Varşovia, Michałko întâlneşte o lume mai diversă şi, uneori, mai deschisă sufleteşte decât cea în mijlocul căreia trăieşte Antek; altminteri, Michałko e exploatat de casier (însă ajutat de inginer, de domnul cel caritabil, de paznic), iar Antek, de cârciumar.

‘Antek’ aminteşte întrucâtva, ca tonalitate, de un basm (legătură pe care Bolesław Prus o şi explicitează, când povesteşte plecarea flăcăului). Povestirea e şi tonalitate folclorică, şi pledoarie poporanistă, şi cruzime.
E un fel de basm cu un episod naturalist, un altul de sentimentalitate sublimă, un semiton de blazare folclorică (lenea flăcăului, indiferenţa oamenilor; truda de artizan a lui Antek nu e rentabilă, priceperea de fierar nu e întrebuinţată), etnografie hazlie (învăţătorul, fierarul, primarul, femeile satului), şi un îndemn poporanist.

‘Vesta’ are personaje din mica burghezie varşoviană. Telalul e o apariţie memorabilă, iar ‘Vesta’ ţine atât de anecdotă, cât şi de atmosferă şi tanatofilie (vremea de toamnă, gestul naratorului), paginile despre narator şi telal fiind probabil cele mai izbutite.

Cu gustul lor pronunţat pentru oribil, aceste opere amintesc nu atât de sămănătorişti, cât de nuvelele lui Caragiale şi ale lui Delavrancea; iar ‘Antek’, de Slavici. Cu toţii, autori mai vechi decât autohtoniştii noştri antebelici.
În universul acesta polonez, există câţiva evrei: arendaşul lucid şi baroneasa întreprinzătoare din ‘Anielka’, telalul din ‘Vesta’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu