Gãsesc interesantã literatura discutatã, nu enumeratã sau notatã, însã majoritatea par incapabili de altceva, înafarã de enumerarea sau notarea de titluri, adicã de acordarea de calificative—de unde, proliferarea excedantã de liste zadarnice, şi de împãrtãşiri ale reacţiilor individuale, de moment, etc.—însã literatura aceasta enumeratã—şi evaluatã—nu e şi discutatã—lipseşte analiza, asumarea intelectualã a experienţei—ceea ce gãsesc la Auerbach, Battaglia, , la Dna. Maitzen, sau, când vine vorba de literatura de gen, la Hobana. Cei mai mulţi se mulţumesc cu altceva—enumerarea şi notarea—nivelul cel mai demoralizant—cãci devine evident cã aceşti flecari nu au nimic de spus despre literaturã—nicio remarcã originalã, pãtrunzãtoare, nicio observaţie—lipsesc analiza, discuţia, prezenţa operei—proliferând, în schimb, mãrãcinii autoanalizei, pletora de reacţii, profuziunea de reacţii—date ca şi cum ar fi trãsãturi ale operei, nu ale experienţei. Flecarilor le place sã enumere şi sã noteze. Analiza e cu totul înafara posibilitãţilor lor intelectuale.
Reacţiile sunt fãrã interes; conteazã analiza, punctul de vedere obiectiv, situarea în realitatea universului estetic al operei. Enumerãrile scurtcircuiteazã, fie şi sub pretextul conciziei [?], cunoaşterea şi înţelegerea operei. Enumerarea e mereu un ‘prea puţin’—chiar când nu e posibil mai mult, când inteligenţa criticã lipseşte. Enumerarea e fãrã interes—ca şi comunicarea sumarã de reacţii—ambele sunt expresia incompetenţei literare.
Vreau sã spun cã ceea ce caut, la criticã, e analiza, discuţia; enumerarea, înregistrarea de reacţii sunt substitute neinteresante, de un nivel scãzut; şi, desigur, puţini sunt interesaţi sã discute literaturã—cei mai mulţi se mulţumesc sã o enumere—sã o noteze—şi sã îşi comunice, sumar, reacţiile—surogatul discuţiei literare, a cãrui formã caricaturalã e numai exagerarea stilului criticii gazetãreşti, ale cãrei pãcate sunt aceleaşi. Listele sunt modalitatea criticã preferatã de imbecili—enumerãri şi comunicarea de reacţii (sumare, nediferenţiate). Listele sunt critica fãcutã de cei incapabili sã spunã ceva despre o carte—aşadar, recurg la enumerare—enumerã şi comunicã reacţii, fac psihologie, atribuie operei, rãmasã nediscutatã, structura psihologicã a experienţei—ca şi cum una ar fi cealaltã.
Listele, enumerãrile sunt enervante atât prin ele însele, cât, mai ales, prin ceea ce le lipseşte: analiza, ele dau în vileag incapacitatea de a spune ceva despre o carte, de a analiza.
Cu toate acestea, listele legendarului M. Harrison, care mi—au şi inspirat aceste rânduri, le consult—fireşte, pentru recomandãri—şi sublinieri. Însã continui sã le gãsesc o formã inferioarã de criticã—surogatul criticii. Critica propriu—zisã înseamnã analizã. Gazetãria înseamnã grabã şi improvizaţie, lãutãrism.

Mã gândesc adesea la critici, şi la câţiva bloggeri (cei trei, evreica, doi autori de gen anglofoni, Ep.)—şi, azi, atât la insuficienţele celor care scriu liste, etc., cât şi la farmecul blogului unui englez.