Inapetenţele lui Nicolae Manolescu

Am citit câteva zeci de pagini din primul volum al 'Istoriei critice a literaturii române' (chestiunea barocului, Cantemir, Negruzzi, Russo, Lăcusteanu, Ralet, Ghica, Negri, Bălcescu, C. A. Rosetti, Ispirescu, protoromanele, Filimon), mediocră atât ca stil, cât şi ca percepţie estetică şi interpretare, mediocră ca operă de reflecţie, poate prea tributară clişeelor istoriei ideilor; perspectiva e una optzecistă, postmodernă, intelectualistă, care valorizează 'sofisticarea narativă', intertextualitatea şi parodia, nu emoţia. Lucrarea nu e atât o istorie, cât o secvenţă de comentarii.
Nu mai există sentimentul corespunzător literaturii discutate în acest volum, iar ultimii care l-au avut au fost cei născuţi la 1870. Manolescu îi e nu similar, ci analog lui Lovinescu, şi prin aceea că aparţine aceleiaşi supraparadigme generale.
Inapetenţele lui Manolescu sunt antipatice. Nu e în cauză ludicul, ci inteligenţa şi gustul, care, dacă e asumat, e şi impropriu epocii discutate.
Nicolae Manolescu îşi declară inapetenţa faţă de literatura lui Bălcescu (a cărui operă despre Mihai Viteazul poate fi evaluată drept ceea ce e, o biografie romanescă şi romantică, dealtminteri în mod expres, programatic militantă, ca acelea scrise de Bloy, şi ştiinţifică în limitele de probitate ale standardului romantismului; chiar dacă la valah primatului interpretării i se adaugă ambiţia ştiinţifică, a cărei realizare nu e tocmai neglijabilă, cu meritele pionieratului, iar lucrarea lui are, duhul romantic fiind integral prezent, o cu totul altă anvergură istoriografică) şi Filimon (căruia nu îi e recunoscut talentul foarte vădit). Deasemeni, faţă de 'Alexandru Lăpuşneanul'; polemica cu Vianu e neglijentă: Manolescu compară o nuvelă cu două romane, fără a observa ceea ce nuvela nu are în comun cu romanele, ceea ce o diferenţiază (şi, de fapt, ceea ce îşi propune nuvelistul, care e natura subiectului ales).
Manolescu echivalează peremptoriu popularul, pe care-l dispreţuieşte, cu romanescul şi cu divertismentul extrovertit.
'O alergare de cai' e analizată îndelung şi cam zadarnic, simplă prestidigitaţie de catedră, fără simţ pentru această literatură, şi fără a sesiza sentimentul exprimat de această nuvelă.