vineri, 6 mai 2016

Sentimentul caragialesc, existenţa caragialescă




Ralea enunţă, în câteva eseuri alese pentru o culegere din 1935, sentimentul caragialesc, semitonul existenţei caragialeşti, bonomia: ‘impresia de patriarhalitate’, ‘timpuri lipsite de grandoare, dar şi de meschinărie’, ‘mentalitate în fond bucolică’, ‘mai aproape de umor sau de burlesc, decât de ironie’. Cum realizează Caragiale acest sentiment? Prin care mijloace literare e realizat efectul acesta?
Prin mijloace simple, însă foarte iscusit utilizate. Ralea înregistrează banalitatea mijloacelor dramaturgului, dar nu analizează efectele de artă izbutite cu doar aceste mijloace obişnuite. Simplitatea de mijloace (ca procedee standard) nu înseamnă nimic, şi nu demonstrează nimic despre măiestria autorului. Arta nu se reduce la mijloacele înţelese în tipicul lor, în ceea ce au general. Arta lui Caragiale nu e analizată suficient dacă e redusă la banalitatea procedeelor teatrale curente.
Ce dă, din punct de vedere estetic, forţa operei lui Caragiale?
Ralea înregistrează un efect, nu însă şi mijloacele literare (proprii autorului) prin care a fost obţinut. Izbânda estetică a lui Caragiale e în principal o izbândă de artă. Ea trebuie analizată ca atare.
Ralea eludează tocmai arta dramaturgului şi a umoristului. Sesizează, însă, rezultatul estetic: existenţa acestui univers e independentă de intenţia autorului, a cărui artă a mers mai departe decât satira: ‘materialul l-a învins’. Intenţia conştientă se poate să fi fost ‘ironia’, dar universul literar, tocmai prin precizia redării societăţii vremii, s-a autonomizat, a ajuns să însemne, ca operă, altceva decât intenţionase autorul. Ca formă estetică, universul lui Caragiale corespunde chiar predilecţiilor personajelor lui: ‘aspect exterior agreabil şi precis’, etc., într-un mimetism absolut; cu alte cuvinte, Caragiale e autorul unei opere pe care ar fi gustat-o chiar unele din personajele lui, corespunde temperamentului acestora, le reprezintă moral. În plan biografic, Caragiale a ales expatrierea, una tranşantă însă discretă, ca atare disocierea de lumea românească. O diferenţă faţă de alte situaţii de personaje literare autonomizate e că universul caragialesc nu e în primul rând o creaţie a imaginaţiei (ca Don Quijote, etc.). Cu uneltele comediei bulevardiere, Caragiale reprezintă, în mod fundamental burlesc însă şi fundamental realist, societatea românească antebelică în chiar esenţa ei. E ‘învins’, cum scrie Ralea, nu de către un personaj aparte, ci de către universul social, de ‘material’.
Ralea operează o disjungere: societatea caragialescă, ale cărei valori şi a cărei îmbiere probabil că nu erau (deplin) conştientizate de Caragiale, a dispărut, dar năravurile au rămas, ba chiar au fost girate de autoritatea scriitorului. Cu alte cuvinte, Caragiale a redat cu iscusinţă o societate pe care n-o iubea îndeajuns; până la urmă, aici e şi o ambivalenţă umană, de apanajul psihologiei. Farmecul ei imens biruie împotriva voinţei autorului: ‘materialul l-a învins’. Caragiale nu iubea (îndeajuns) lumea pe care a satirizat-o sau ironizat-o atât, dar a redat-o cu atâta pricepere, încât noi o putem primi intactă. Societatea descrisă de el a devenit ‘Vechiul Regim’ al lumii noastre.
Universul lui Caragiale, apreciat de Ralea ca o înregistrare corectă sociologic, e unul al mediocrităţii morale, fără grandoare, ranchiună sau meschinărie. Dar poate că prin aceasta e şi inapt să suscite indignarea, vehemenţa: ‘materialul l-a învins’.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu