vineri, 6 mai 2016




Arta şi simbolul intelectual.

Ei sunt puşlamale, pramatii strepezite, ale căror tupeu sfruntat, nesimţire ingenuă şi imbecilitate mohorâtă concură. Există în ei imbecilitate, obtuzitate, ostilitate, ignoranţă crasă.
Criticii instituţionalismului apusean ar trebui să poată explica falimentul umanului în Răsăritul idilic, cloaca de lichele. Ei confruntă realităţile apusene cu teorii răsăritene. În absurda dihotomie curentă, Răsăritul are numai alibiuri, scuze şi teorii, iar Apusul, numai greşeli, vini şi realităţi penibile. Răsăritul va fi având mistică, însă nu şi conştiinţă. Instituţiile sunt nu hipertrofiate, ci absente. Moda ortodoxiei în Apus e relevantă nu din punct de vedere filozofic, ci social, ca simptom al declinului, al destrămării. Ortodoxia aceasta imaginară, teoretică, e Fata morgana a creştinismului. E un creştinism reducţionist, unilateral: fără fapte, fără dimensiune empirică, dar cu cimilituri. Empiricul e escamotat în numele … experienţialului, abstracţiune fumegoasă, şi al altor lozinci ceţoase. Defăimarea aceasta odioasă au iniţiat-o cei care au ales … Apusul ca soluţie profesională, hotărând să predea la Paris, nu la Belgrad sau altundeva în Balcani. În prestidigitaţia lor, ei reduc cuvintele patristice la cimilituri. Robia apuseană a fost robia liber consimţită în ograda protestantismului. Ingraţii exilaţi ruşi au defăimat Apusul din antipatie faţă de … manualele latine ale protestanţilor. E aici un lichelism de puşlama răsăriteană, pentru că nu ne referim la anarhişti sau stângişti, la apatrizii de profesie, la revoluţionarii de meserie, la teribilişti neverosimili prin definiţie, ci la creştini: nu Şestov a fost neobrăzat, ci Lossky, Meyendorff şi Schmemann: au contribuit, cât le-a stat în puteri, la eradicarea Vestului care i-a adăpostit la restrişte, primul dintre ei gira ierarhia stalinistă şi o slujea; au preluat de la intelectualii apuseni ai vremii lozinci pe care mai apoi le-au servit ca … patrologie, utilizând stindardul unei societăţi bizantine care impresiona încă. Pe unii, acest triumfalism colţuros îi încântă. Ceea ce au oferit Vestului exilaţii ruşi a fost un mandat de suicid. De pe ruinele propriei societăţi, aveau sfruntarea de a îi moraliza pe ceilalţi.

Există o perspectivă care e a istoricului, o alta care e a exegetului, şi o a treia, care îi revine gânditorului; la ÉG le găsesc pe toate: a evaluat gândirea religioasă ca fapt istoric, ca operă, şi ca termen de dialog. Mistica medievală apuseană poate fi interpretată în al treilea mod. Această perspectivă e a adevărului simţit; ea e anistorică, e ‘exegeza filozofilor’, pentru că se preocupă în mod direct de adevărul simţit, perceput nemijlocit, nu mai e ‘adevărul altuia’, ci ‘adevărul în dialog’, ‘adevărul simpatiei’. Pentru întâia perspectivă: Wulf, sau altul dintre medievişti. Pentru a doua, Maritain, sau altul dintre exegeţi, dintre comentatori, preocupaţi de coerenţa şi adevărul obiectiv al operei. Pentru a treia, dimensiunea e a adevărului inter-subiectiv. E un dialog, iar registrul nu mai e propriu-zis exegetic, ci liric, empatic. Însă substratul de acribie, filologie, probitate poate să subziste. Nu e neapărat recursul la ‘fantezia istorică’, la investirea fantasmatică, la delegarea autorului, la travestire, la prestidigitaţie, la pledoaria pro domo; nu e neapărat născocirea pretinsului adevăr secret. ÉG, PH, uneori CN, unii patrologi ruşi (precum Krivoşein), CT pot ilustra această gândire. Iar la antipod, sunt răstălmăcirile kantiene (hegeliene, etc.) ale atâtora.

Vin.: Régnier & nominaliştii, Goodman, firea & Halperin. Seara, basmele lui Batzaria.

Pramatia de Dumitrescu, despre Ghelasie (‘iconare’), ‘bucuria dureroasă’, Holbein, calul lui Marc Aureliu, Leşe, Cristea, Lossky, Yannaras la Putna, Mitrofan şi răposaţi, ‘avaria catolicismului’ (a cărui dreaptă credinţă … n-o ia nimeni în serios), dolorism, ‘porul feţei’, politica externă a voievozilor, Călinescu (arhitectura montană, ‘pitică şi pitită’), ‘farizeii din Babilon’, critica meritată de apuseni; citează cimilituri franceze şi exilaţi de la Paris. Ortodoxie grandilocventă, triumfalistă şi ipocrită, de şuetă. Bicefalia plănuită de Brâncoveanu. Criticile de ţoape. Ortodocşii sunt ţoapele creştinismului. Hiperrealismul e definitoriu pentru Apus, însă pictura urâtă a domurilor care dublează bisericile de lemn e numai o anomalie, iar preoţii au cunoştinţe avansate despre canoanele iconografice. ‘Unitatea’ răsăriteană e o minciună care camuflează urâţenia, e o mască. Oportuniştii care flatează şi promovează minciuna răsăriteană (ascunzând emacierea icoanei după Sinod, etc.).
Platitudinile despre cristologia lui ‘Georgescu de la Vâlcea’, escamotarea, bagatelizarea, cacialmaua.

Cele trei analize în care cinefila observa natura hibridă a unor filme (oct.); deasemeni, referitor la filme din ’33 şi ’36 (dec., apr.). E revendicată coerenţa unităţii de ton.
Fapt e că nu a analizat niciun film silenţios; 4 & 4 & 6 & 4 & 5 filme sunt din anii ’30, 5 & 4 & 3 & 4 & 2 sunt din anii ’40, 1 & 1 & 1 & 1 sunt din anii ’50, două sunt din anii ‘70, unul e din anii ’80.
Sunt analizate fără dispreţ, fără condescendenţă, fără strepezire. Nu scrie despre filmele care îi plac cel mai mult; numai ‘Omul subţire’ e menţionat de trei ori. De predilecţie, face critică de reabilitare. Unele enunţuri fac aluzie la o experienţă implicită (B. Alexander în racursi, Sh. Leonard). Analizele ei au dimensiunea afectivă.

Logosul mai înseamnă şi gândirea logică, temeiul, principiul, raţiunea.
Gândindu-mă la nişte rânduri ale lui Pleşu.

Atunci când criteriul pentru internarea unei paciente cu hidronefroză unilaterală e diferenţa dintre colecistul absent sau contractat. Gândirea meschină.

Histrionismul e o formă de delir, de percepţie imaginară, de împrăştiere, de neadunare, de dezinteresare fundamentală de realitate, care e ajustată în acord cu închipuirea maladivă, scrântită: histrionicul e aiurit, aerian. ‘Părerea de sine’, din lexicul monastic, cuprinde şi histrionismul. Omul e ceea ce face. Ritualurile devin închinare la bolovani, la lespezi. Ocazii, pretexte, alibiuri. Nimic nu ar trebui să devină ocazie pentru mizerie. Gândirea devine prilejul mizeriei fiinţei. Reaua credinţă ca fenomen nebiologic, omenesc, fără analogii. Omul ca animal de rea credinţă. Întărâtarea, etc.. Histrionismul e un delir al puterii, al autoîndreptăţirii, al triumfului.

O modalitate a discreţiei e frugalitatea, nu abţinerea ostentativă, demonstrativă. Cine nu vrea să împovăreze, primeşte puţin. Restul e numai tactica perversă a sabotării. Paragina lăuntrică, şi egoismul încrâncenat al relei credinţe.

Urâţenia mânuirii lucrurilor. Singurul ritual e cel al încălzirii apei. În rest, aspectul de aleatoriu, de negândit, de iraţional, de expediat, sila, nepăsarea, indiferenţa (cablul azvârlit, etc.). Vraiştea obiectelor. Dibuirea maniacală. Gesturile şleampete.

Purtarea informă, colţuroasă, imbecilă, de gradul întâi, ‘spontaneitatea’ imbecilă, informă.

Luni dim. am citit nişte postări ale Episcopului, din urmă cu 12-14 ani, despre complementaritate, epistemologia lui Bohr, mistagogie (de la Sf. Maxim la Sf. Nicolae), copilărie, traduceri, sofiologie, Apocalipsă, întregul lăudat însă nu manifestat. Sârguinţa maternă de a înregistra şi transcrie cuvintele copilului. Enunţă şi caracterul speculativ, conjectural, al transferului teoriei complementarităţii de la comportamentul dublu al luminii, la religie, etc.. Posibilitatea pseudoştiinţei, întrucât nu e cert că religia e susceptibilă de abordarea complementară, în fond unitară, a luminii ca fenomen fizic. Muzicalitatea inefabilă a expresiei filozofice inspirate, însufleţirea. Găsirea, sesizarea inefabilului în existent, nu în modelul teoretic, dar abstract. Declinul mistagogiei, abolirea sau estomparea dimensiunii cosmice, independent de revoluţia copernicană: mistagogia alegorizantă din sec. XIV nu reflectă Cosmosul dezolant, dezaxarea cosmologiei, ci o precede, poate că o vesteşte.
Sf. Maxim şi alţi Părinţi au fost adânciţi de către ‘noii teologi’, dar ca teologie istorică, iar integrarea lor ulterioară, câtă s-a făcut, aparţine tendinţei ecumeniste, e justificată ecumenic, subtextul e întotdeauna ecumenismul, nu preocuparea filozofică. Fapt e că, în sec. XX, ortodoxia a întâlnit un creştinism occidental şubrezit, apatic faţă de Tradiţie, dialogul nu s-a putut înfiripa pentru că termenii fiecăreia din părţi aparţineau unor vârste istorice diferite, iar Părinţii, chiar latini, le par apusenilor mai puţin actuali decât filozofii antici. În deceniile postbelice, palamiştii nu au întâlnit tomişti, augustinieni, etc., ci gânditori moderni inspiraţi într-o anumită măsură de nişte jaloane teologice tradiţionale, cam aşa cum fuseseră moderniştii ruşi, primii sofiologi (numai apostatul Bunge, pe când încă nu apostaziase, a amintit valoarea filocalică a câtorva autori apuseni moderni). Mulţi apuseni au ajuns să îşi înţeleagă istoria nu numai ca pluralistă, ci ca informă, şi în mod necesar facultativă. S-au confruntat două paradigme, două modele teologice, două tipuri, între care deocamdată pare mai evidentă discontinuitatea. Apusenii s-au arătat din ce în ce mai puţin dispuşi să îşi asume Tradiţia, altfel decât într-un mod el însuşi cât se poate de … netradiţional. Dacă de o parte sunt şabloane şi anchiloză, de cealaltă e ingratitudine şi criticism nesăbuit. Pentru apuseni, tradiţionalitatea nu mai e o forţă, nici un imperativ, iar vinovăţia mută îi face vulnerabili, complexaţi. Patristica, Tradiţia au fost plasate pe eşichierul ecumenismului. Prin urmare, vehicularea lor pare exterioară, nu convinge. E o tactică. E un limbaj de împrumut, nu o gândire asumată. Duhul e de uşurătate, nepăsare şi negociere, cum o afirma şi un filozof modernist francez. Altminteri, atitudinea depinde de temperamentul individual.

Amarul din care facem mitologie, şi care nu e decât experienţă întâmplătoare, hazardul naşterii.

Ambiţia şi teologia francilor au fost ratificate de câteva Sinoade ecumenice; iar ambiţia francilor nu era cu nimic mai dezonorantă decât cea a lui Fotie sau a anti-unioniştilor, în vremuri în care ambiţia se confrunta cu ambiţia, cronologia violenţelor greco-latine era cunoscută şi în sec. XVIII, asediul i-a urmat pogromului, etc., şi nu sunt omul care să creadă în inofensivitatea bizantinilor sau a ruşilor. Eradicarea riturilor nebizantine, propriu-zis orientale.

Ocazia de a insulta, şi aceea de a ajuta.

Pentru providenţialişti, e instructivă evoluţia ‘Bisericii lui Eugraf’, a ortodoxiei occidentale. Cineva ca Lossky trebuie interpretat şi din perspectiva faptelor: girarea ierarhiei staliniste, întemeierea unei caricaturi hibride, mai artificială decât ‘uniatismul’, şi mai pipernicită, nu numai eclezial. Ceea ce nu le convine, e prozelitism; ceea ce îi serveşte, e forţă de convingere.
Aşa cum ecumeniştii de azi repetă imbecilitatea îndârjită a ultramontaniştilor, destinul ‘vechilor catolici’ arată ce poate însemna o comuniune întemeiată pe ipoteze culturale. Oportunismul penibil, descurajant, al ‘vechilor catolici’.

Latinizarea unor Biserici unite nu a fost un act discreţionar, administrativ (azi, dum., mi-am amintit de severitatea Episcopului faţă de atâtea forme ale imbecilităţii contemporane, faţă de ridicolul şi ). Apusenii au ajustat riturile răsăritene (cel mai probabil, au fost flataţi de latinizarea autoindusă, oportunistă sau numai nepăsătoare şi ignorantă …), iar bizantinii şi, mai târziu, urmaşii lor, au eradicat toate riturile nebizantine: e adevărat, nu le-au schimbat, însă le-au eradicat.

Spiritualitatea, inteligenţa, raţiunea înseamnă planul secund, identitatea, temeiul. Înseamnă eul menajat, locul hotărârii, principiul.
Postările vechi ale Episcopului m-au îmbiat să mă gândesc la poezie, lirism, vise.

În dialogul ecumenic se întâlnesc două mentalităţi neasemănătoare. În plus, Biserica apuseană a sec. XX a fost una erodată de secularism.

Tradiţionalismul şi platonismul. Areopagitismul. Perspectiva.

A treia cale: platonismul Episcopului, idealismul unor ruşi, Tradiţie fără talmudism, fără morişca patristică. Unii îi cer moriştii patristice să gândească pentru ei, în locul lor, se eschivează, se abandonează unei obiectivităţi false, naive; la alţii, isteţimea înlocuieşte filologia, e isteţimea prevalării de cimilituri patristice, patrologia de şuetă (fie ea chiar şuetă monastică), însă nu există gând fără gândire, fără asumarea coerentă a actului de a gândi. De o parte sunt amnezia şi nepăsarea; de cealaltă, paseismul.

Joi am citit despre ‘Căpitani …’ cu Malden (filmul TV din anii ’60); ieri, mi., despre un film din anii ’30 cu Oakman, unul din anii ’40 cu Brady, şi unul din anii ’50 (despre fete gangsteri).

Joi dim. am îmbrăcat tricoul curat, ale cărui culori amintesc jeleurile, feliile de jeleu (‘Move Your Soul’).

La Episcop am găsit o filozofie a creştinismului răsăritean, o reflecţie care nu e ecumenică de circumstanţă, oportunistă, ci filozofică. Nu e o tactică ecumenică.

Ipoteza altora e că sfertul de oră tăiat, omis, nu era deajuns pentru a da o altă alură intrigii (şi e oricum insuficient pentru cele nu mai puţin de … şapte scene ipotetice). Ca atare, ceea ce lipseşte nu poate să schimbe rezultatul obţinut cu filmul abreviat. Sfertul de oră în plus nu putea să schimbe mult filmul; cu un sfert de oră în plus, rezultatul ar rămâne aproximativ acelaşi.

Marţi, de la 8 ¾ seara, un film cu Lugosi, Luana Walters, Joan Barclay, Brix, Maurice Liu, James B. Leong, Ch. King.
Mi., de la 5 seara, mai am şase ţigări din pachetul de azi, şi şapte ţigări de luni.
Mi. seara, mai am 3 ¾ & 10 mil..
Vin., de la 8 ½ seara, cafea. (La cină, un cremwurst, supă de vită, drob de miel.)
Sb., de la 9 ¾ seara, ‘Omul leopard’.
Luni, de la 9 ¼ seara, un film despre reporteri.

Luni, 270 & 80 & 20 & 155 & 20 & mii [bilete & gustarea & cafele & ţigări, dim. & bilete].
Luni seara, 155 & 12 mii, şi un bon [ţigări II & lapte, pâine, cafea, croissantul, miniaturi, cola].
Marţi, 270 & 20 & 165 & 20 & mii [bilete & cafele & ţigări, brichetă & bilete]. Marţi seara, 30 mii, şi un bon [polonezi, cafea].
Mi., 270 & 40 & & 155 & 20 & mii, şi un bon [bilete & cafele & & ţigări, dim. & bilete & ].
Dum. seara, 70 mii [web].
Vin., 18 & 60 & 780 & 270 & 55 & & 20 & 155 mii [pâinea & salate, ceapă, mărar, leuştean, pătrunjel & ≈ 4 ½ kg. de miel, la 180 lei kg. & bilete & & & cafele & ţigări, dim.]. Joi, 35 & 20 & 20 & 155 & 70 & 155 mii, şi 1,6 mil. [cola & cafele & obolul & ţigări & taxiul & bilet & ].
Sb., 155 & 50 & mii, şi [ţigări & zece lalele & ].
Luni dim., 270 & 27 & 10 & 165 mii [bilete & gustarea & cafeaua & ţigări, o ruladă]. Dum., 35 & 30 & 155 & mii [cola & cafele, ceaiul & ţigări, dim., din gară & biletul].
Marţi, 155 & 20 & 32,5 & 270 & 56 & 30 & 155 & 20 & 155 mii, şi un bon [ţigări II, seara & banane, cafea & cola & bilete & ştrudele, cafea, îngheţate & cafele, ceaiul & ţigări, dim. & bilete].
Joi, 270 & 40 & 40 & 155 & 65,4 & 10 mii [bilete & gustări & cola & ţigări & şase ştrudele cu brânză & ceaiul]. Mi., 55 & 30 & 165 & 80 & 155 mii [suc & cafele, ceai & ţigări, o brichetă & taxiul & biletul].

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu