joi, 19 mai 2016




Există o anumită lipsă de gust pentru catolicismul medieval, pentru sfinţii şi papii acelei vremi, dar repudierea tacită, dezicerea nu sunt noi, ci datează de la Renaştere, de la loviturile date de umanişti şi de Reformatori. Medievalismul literar al sec. XIX a fost un fenomen polimorf, neunitar, eterogen, adesea flatând senzaţionalismul. Însă chiar catolicismul medieval e definit, ca ansamblu, de polimorfism, de eterogenitate, cuprinzând amurgul Antichităţii târzii şi zorii Renaşterii, şi integrând, treptat, popoare situate pe trepte de evoluţie socială foarte neasemănătoare. Secularismul, etosul modern, etc., nu au fost de natură să privilegieze reabilitarea veacurilor de mijloc.
Reevaluărilor moderne le lipseşte credibilitatea. Estimările recurg la standardul dublu, ambiţia teologică a francilor fiind taxată ca abuzivă, dar cea a bizantinilor, nu. Statalitatea carolingiană e interpretată în mod strâmb, revizionismul care acuză Renaşterea carolingiană e o anomalie. Ceea ce la bizantini e un merit, la franci devine o transgresiune.
Spiritualitatea monastică medievală, cea de care se preocupase Bunge, continuă să fie neglijată. Formele nemonastice ale spiritualităţii occidentale medievale nu le contrazic pe primele, şi se eludează faptul că aceeaşi diversitate există în Răsărit. Spiritualităţile nemonastice apusene sunt la fel de alimentate de acelaşi substrat latin, pe cât formele netradiţionale ivite în Răsărit în sec. XVIII-XIX (traducerile aghioritice din sec. XVIII, ‘dolorismul’ sau mariologia unor ruşi) sunt integrate în matca estică.
Inapetenţa aceasta apuseană faţă de propria tradiţie e un fapt obişnuit. Întâia recuperare a Evului Mediu a fost una senzaţionalistă, secularistă, anti-tradiţională.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu