joi, 19 mai 2016




Când Chimet analiza ‘Diligenţa’, aceasta avea un sfert de veac; ar trebui ca azi să putem scrie în mod similar despre un film de la începutul anilor ’90 (de ex., cel al lui Costner, sau cele două despre Earp, lansate la câţiva ani după ‘Dansând …’). Criticul situa substituirea westernului tradiţional (?), adică primul cronologic, cu cel demitologizant, cu două decenii înaintea apariţiei operei lui; de fapt, westernuri tradiţionale s-au făcut şi în anii ’50, iar stilul postbelic nu poate fi definit numai prin pesimism, dezabuzare, demitizare, violenţă şocantă şi senzaţionalism. Stilul postbelic are legitimitate estetică. Efortul de verosimilitate, plauzibilitatea nu înseamnă desacralizare, nu pot fi taxate aşa în mod aprioric; mercenarii din filmele postbelice nu sunt mai neonorabili decât protagoniştii din ‘Pentru salvarea rasei’ (1916) sau ‘Diligenţa’. Pentru cinematograful postbelic, sunt omise operele lui Hawks, Walsh, etc.. Criticul compară o idee despre operele postbelice, cu o idee despre cele anterioare. Ca atare, operează selecţii convenabile, avantajoase pentru teza lui. Credibilitatea tezei e şubrezită în acest mod. Puerilitatea nu e epopeică. Epopeile şi operele medievale citate de către critic nu sunt populare, iar prestigiul lor l-a făcut publicul cultivat şi urban. Idealismul popular e adesea decredibilizat de mediocritate şi schematism. Criticul substituie axiologiei estetice, predilecţia. Însă nici măcar ideologii antebelici nu îi situau pe haiducii sămănătorismului la nivelul epopeii, şi distingeau între valoarea artistică şi funcţia culturală, educativă.
Sentimentalismul operei critice camuflează nişte echivocuri. Idealismul înălţător al primelor decenii e exemplificat numai cu ‘Pentru salvarea rasei’ (1916), ‘Diligenţa’ şi alura interbelică a lui Cooper. Cu alte cuvinte, lipseşte argumentarea critică aplicată, documentată. Maniheismul, simplismul şi schematismul devin, din atribute ale filmelor, atribute ale criticii. Arta populară obişnuită nu e arta epopeilor sau a literaturii medievale. Uneia nu îi pot fi transferate aprioric meritele celeilalte. În poveştile cu haiduci sau în cronicile despre Mihai Viteazul nu e nimic epopeic în registru estetic. Surogatul nu e autenticul. Rebuturile nu pot fi girate ‘ca şi cum’ didacticismul sau idealizarea ar putea să suplinească arta.
Rolul avut de ipocrizie şi cenzură în moralismul anilor ’30 e ignorat cu ingenuitate.
Sociologia gustului, tendinţa generală a cinematografului postbelic trebuiau luate în seamă. Moralitatea nu era bine reprezentată de infantilismul, moralismul şi didacticismul din deceniile de început. Puerilitatea nu e recomandabilă. Nu tot ce e folclor e şi epopeic. Câte din filmele primelor decenii aveau măreţia pretinsă? Prin ce era moral rasismul implicit (sau explicit)?
Epopeice şi lirice erau sentimentele primilor cinefili, mai ales ale primilor critici. Noutatea cinematografului a fost întâmpinată cu disponibilitate absolută. A existat sentimentul unui eveniment epopeic, al unei noutăţi epocale. Participarea afectivă a unor critici cu o cultură literară bună a fost nelimitată. Simpatia aceea iniţială nu era exagerată pentru vremea respectivă, ci dă şi azi o idee despre importanţa evenimentului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu