joi, 12 mai 2016




Stoicismul e ‘o atitudine trăită’, a ‘conştienţei depline’, a conştientizării integrale. E o filozofie a unităţii: în om, şi între om şi Cosmos. Pornind de la condiţiile existenţei, e o pedagogie, o modelare, nu o metafizică cizelată.
Hadot abordase tema ‘exerciţiilor spirituale’ încă înaintea studiului despre ‘Cugetările’ Împăratului, cam prin ’76 (‘Exerciţii spirituale’, în volumul LXXXIV al ‘Anuarului …’), şi avea articole despre ‘O cheie a «Cugetărilor» …’, ’78, şi ‘Fizica drept exerciţiu spiritual …’, ‘72. De fapt, e numai un nume nou dat unor lucruri ştiute. Originală însă e sesizarea strategiei spirituale, cu implicaţiile ei, care explică ceea ce nu e doctrină, ci retorică prin care se urmăreşte efectul moral. Eficienţa terapeutică primează asupra acurateţii metafizice. Ideile despre existenţă sunt adevărate numai întrucât sunt simultan şi utile; ele trebuie să modeleze, mai mult decât să instruiască. Pentru a deveni sesizabil în realitatea lui, ceva trebuie înfăţişat într-un anume mod. Alţi stoici se preocupaseră de fizică, etc..
Efectul psihagogic mizat de Împărat vizează numai eficienţa morală, terapia, redresarea minţii, nu definirea realităţii, adică funcţionează exagerarea retorică. De aceea, volumul lui nu înfăţişează o metafizică, nu e o ştiinţă a existentului, ci o terapie. Autorul ţinea seama de infirmităţile minţii, de obiceiuri, etc., şi încerca să le corecteze recurgând la idei juste moral, adică utile. Prin urmare, eficienţa exerciţiilor depinde de înclinaţia temperamentală a cuiva. Naturile înclinate către pesimism vor beneficia în mai mică măsură de acest remediu (însă situaţia lui Rainer, cel mai concludent cititor român al Împăratului, poate da de gândit); ideea e că direcţia, tendinţa exerciţiilor propuse de Împărat presupune un temperament anume, că sunt eficiente dacă răspund unei anume înclinaţii, pe care să o corecteze: fiind rectificări, utilitatea lor depinde de substratul psihic.
Gândul ne poate duce la reinterpretarea ca pedagogie eficientă a unor teme creştine: lucruri care sunt nu eshatologie, ci pedagogie, modelare, principiul literar nu e neutru, ci serveşte adresarea către o natură imperfectă (şi generică, presupusă, majoritară, comună). Există exagerări, modalităţi retorice care sunt nu adevărate, dar presupus eficiente.
Surplusul retoric de pesimism presupune un optimism instinctiv, spontan; ideea fusese exprimată de Chesterton, care a afirmat că severitatea aparentă e pedagogică, mărturiseşte nu numai ceea ce propune, însă simultan şi ceea ce are de înfrânt sau de corectat. Severitatea medievală exhibă ţinta sa. Însă debilitatea nu are nevoie de severitate, ci de încurajare. Pedagogia nu e universală când postulează un şablon psihic de modelat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu