joi, 12 mai 2016

Iordan Chimet, ‘Western. Filmele Vestului Îndepărtat’



Iordan Chimet aducea în critică o gândire tipologică şi condescendentă. Or, tipul ideal e o posibilitate. Iordan Chimet gândea în termenii genului, ai ceea ce îi e general unei forme de artă. De aici, sugestia unei anume monotonii (sau previzibilităţi). De ex., filmele unui actor sunt înţelese ca fiind aidoma. De obicei, aceasta sugerează o predilecţie pentru critica psihologică, de fapt psiho-sociologică, privilegiind semnificaţia simbolică, ‘descifrarea mentalităţii populare’, modul în care transpare ‘sufletul popular’ în opere.
Ca alte tipologii, şi cea avansată de Iordan Chimet are dezavantajul omiterii axiologiei: ‘Ahile, Lancelot du Lac, Rio Jim’, ‘eroismul eroilor elini sau al cavalerilor Mesei Rotunde’, or nu e cert că Tarzan şi alţii chiar un un loc în acest panteon (şi că, la o jumătate de veac de la apariţia operei lui Chimet, cineva s-ar mai gândi la astfel de comparaţii …), ideea eroismului contează aici mai mult decât realizarea artistică, când protagoniştii literaturii populare analoge sunt alţii; e mai plauzibilă înrudirea cowboy-lor cu haiducii din folclor, decât cu eroii epopeilor şi ai legendelor medievale. Înnobilarea cinematografului prin referinţe literare exorbitante, prin supralicitare, e o meteahnă a criticii mai vechi; atâtea westernuri nu sunt nici la nivelul literaturii americane mai răsărite pe care o aminteşte Iordan Chimet atunci când scrie despre westernul literar. E surprinzător că vede asemănarea pistolarilor americani cu personaje literare antice sau medievale, însă nu cu haiducii sau cu alte personaje ale folclorului. De fapt, sunt multe generalităţi sentimentale, răsuflate şi populiste, de un gust desuet, o formă de sămănătorism.
Deasemeni, sunt postulate un monolitism, o unitate ideală a westernului, gândit ca realizarea unei esenţe imuabile, sau ca întruchiparea sârguincioasă a vreunui ideal de artă. E accentuată latura populară, şi ceea ce corespunde ideii lui Iordan Chimet despre percepţia populară: vedetele ecranului, nu regizorii, etc. (de fapt, transpare o indecizie taxonomică, westernul fiind când folclor filmat, când operă de autor). În alţi termeni, e o interpretare intelectualistă neasumată, ca identificare pretinsă a criticului cu himericul ‘suflet popular’ în vreme ce e operată distanţarea condescendentă.
În acest scop, Iordan Chimet ignoră caracterul propriu al cinematografului, pentru legitimarea artei noi prin comparaţia cu literatura clasică. Autorul era un critic de şcoală franceză, perspectiva lui e cea a clasicilor francezi ai criticii. Dar cu toată genealogia neoromantică asumată, gândirea lui aminteşte, tocmai prin prisosul de retorică, prin supralicitare, mai mult de sămănătorism, decât de … Rimbaud.
Corespunzător, mentalitatea populară e căutată atât în genericul westernurilor obişnuite, cât şi în capodopere. Lucrarea aminteşte de unele articole de interpretări literare ale lui Eliade, însă şi de modul obişnuit al acestuia de a interpreta documentele, ca expresii ale unei psihologii profunde, obşteşti. Aşadar, e o hermeneutică. Ideea generală, simbolicul îi sunt preferate realizării. Analiza e una simbolică, nu estetică.
Relaţia personajelor cinematografice cu modelele lor e analizată îndelung.
Istoria întregului gen e rezumată în numai cinci momente: Bronco Billy, Mix ‘grănicerul’, Ince şi Hart, Ford, ‘Diligenţa’. Succesiunea schiţează o evoluţie. Selecţia afirmă implicit predilecţia pentru o latură a genului. Ca poziţie, ‘Diligenţa’ corespunde, faţă de anul apariţiei plachetei, lui 1990 faţă de azi.
Despre Ince îi izbutesc pagini magistrale, pe potriva celor ale lui Mitry. Reabilitarea artei timpurii a lui Ince e un gest important, însă e mărturisită dependenţa exegezei faţă de criticul francez, pe care-l citează şi pe ale cărui urme înaintează. Prin acest regizor, westernul se integrează cinemaului major. Resursele de artă aparţin pionieratului artistic, ale cărui momente coincid cu descoperirea sintaxei cinematografului.
În partea a treia are un capitol, ‘Îmbrăcămintea’, unde citează ‘Cimarron’ al Ednei Ferber. E o reabilitare a îmbrăcăminţii hieratice, simbolice, idealizate.
Trei elemente reflectă substratul moralizator: afacerile orăşenilor, ca intruziune, confruntarea deschisă între comunitate şi planurile afaceriştilor; tehnica modernă (nu de puţine ori asociată corupţiei morale, şi semn sau vehicol al intruziunii afaceriştilor urbani; dar nu e întotdeauna aşa, cow-boy-ul poate recurge la tehnică, o poate întrebuinţa, prelua, integra, nu e mereu un divorţ între tehnică şi moralitate, tehnica nu e întotdeauna simbolul lipsei de scrupule a orăşenilor), în competiţie cu calul; şi folclorul, expresie a comunităţii rurale idealizate, aşadar asezonarea folclorică nu numai ca divertisment, ci şi ca ţinută morală.
Pagina despre lipsa de dramatism a violenţei, ‘moartea tetralizată’, coreografia simbolică a înfruntării contrazice impresia altora: coreografică e întreaga violenţă, moartea neapărând ca o breşă, schimbare vremelnică de registru. Pe de o parte, multe westernuri se adresau unui public de copii (sau infantil …), şi reproduc violenţa convenţională, mimată, a jocurilor, sunt jocuri ale adulţilor destinate copiilor, fără percepţia dramatismului; pe de alta, violenţa şi anihilarea apar la fel în celelalte genuri contemporane, deopotrivă lipsite de dramatismul morţii. Însă nu ştiu de ce violenţa care precede moartea îi părea criticului autentică.
Îi plăceau westernurile idilice.
Despre westernurile revizioniste, postbelice, scrie cu dezaprobare, le recuză ca avatar nou al genului. Din ele reţine demitizarea, nu adevărul, nu posibilităţile noi, le taxează numai ca negarea filmului anterior. Lirismul lor e recuzat ca accidental, nu e înregistrat ca plauzibil, verosimil. ‘Cu westernul psihologic încetează de fapt epopeea.’ În majoritatea filmelor pentru copii (şi criticul nu face distincţia între westernul adult, dramatic, şi cel de consum) epopeea pionieratului e absentă. De fapt, epopeicul e prezent în relativ puţine westernuri. Alteori, infantilismul e dat ca epopee.
Puterea critică a autorului nu e foarte impozantă. Câteodată, gustul e sacrificat în numele ideii, şi al unui prisos de idealizare insipidă.
De fapt, opere, regizori, actori sunt amintite numai ocazional, cu titlu de exemplificare. Discutarea mai multor opere ar fi putut să dea un sentiment mai cert al meritelor genului; în acest sens, e o analiză egoistă. Paginile despre Ford mărturisesc că aprecierea îi e adresată regizorului în general, în ansamblu: un mare regizor, care a făcut şi westernuri, dar temele lui şi coerenţa universului nu depind de acest gen.
‘Westernografia eroilor reali’ demonstrează că Rogers a interpretat mai multe din aceste roluri: Buffalo Bill, Jesse James, Billy, Hickcock; Murphy şi Scott au câte două prezenţe (primul, ca Jesse James şi Billy, al doilea ca Earp şi Holliday). Placheta are o iconografie bine aleasă, Crockett, Cody, Wild Bill, fraţii James, Earp, Billy, Garrett, Holliday, Mary Jane Canary; Curtis şi Brady sunt înfăţişaţi într-un instantaneu din ‘Băieţii din Kansas’, Fairbanks e complimentat printr-un citat din Bazin, iar Will Rogers pentru ‘stilul suplu şi foarte nuanţat’. Chimet scrie relativ mult despre societatea Vestului, deoarece vede în western avatarul modern al epopeii, ultima şansă a culturii la idealismul naiv; în această perspectivă tipologică, semnificaţia capodoperei e de reprezentare prin excelenţă a posibilităţilor genului, se porneşte de la ideea cea mai generală. Teza că toate filmele antebelice ar corespunde acestui lirism e discutabilă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu