joi, 1 noiembrie 2018

Milan Kundera, 'Cortina. Eseu în şapte părţi'

Îmi plac mai ales mintea lui Kundera, curajul, încrederea, sobrietatea, naturaleţea, urbanitatea, afabilitatea, simplitatea, bunul simţ, moderaţia, stilul graţios, gingăşia unor aprecieri, umanitatea, seninătatea, atribute care înnobilează reflecţia literară, meridianul tropical al operei acestui eseist căruia îi plac Rabelais şi nişte autori din coloniile franceze; sunt caracteristici care îl desemnează drept cel mai mare eseist al vremii noastre. Eseurile lui inteligente înviorează ca o binecuvântare, ca un cuvânt bun. Dacă ideile sunt discutabile pentru că sunt personale, rezultate ale experienţei foarte autentice, mintea lui Kundera e una în care se poate avea încredere. Kundera e un autor care gândeşte în mod uman literatura. Consecvenţa crezului avangardist îi face cinste. Avangardismul lui nu e frondă sau insolenţă, ci libertate raţională. Kundera, care are o teorie despre ce trebuie să fie romanul contemporan aşa cum îl vrea, nu convinge complet nici cu teoriile filogenetice, colajele genealogice, explicaţiile istorice ambiţioase, nici cu analizele propriu-zise, ci cu definirea succintă a esenţei unei opere.
Sunt reflecţii de romancier, cu apriori-ul creaţiei.
Kundera e un gânditor literar veritabil, însă un gânditor mai ales al literaturii proprii, al literaturii pe care o scrie chiar el, creând, în aceste eseuri adesea graţioase, o mizanscenă genealogică, pro domo, nu întotdeauna complet convingătoare, senzaţia fiind că uneori Kundera nu admiră şi nu analizează dezinteresat. Iar generalizările filogenezei, ale diacroniei, cer tocmai această obiectivitate la care Kundera nu e dispus.
Ca şi caracterul sintetic al ansamblului de eseuri, şi reflectivitatea aceasta corespunde vârstei, firescului acesteia.
Subtitlul volumului e înşelător; de fapt, fiecare parte grupează câteva eseuri cu tematică similară, unele foarte izbutite ('Ceea ce numai romanul poate spune', 'Einstein şi Karl Rossmann', 'Blânda lumină a comicului', 'Romanul ca utopie a unei lumi ce nu cunoaşte uitarea', 'Uitarea de neuitat', 'Romanul ca o călătorie prin secole şi continente', 'Conştiinţa continuităţii').

În tinereţe, Kundera resimţise dramaturgia lui Ionesco ca pe o literatură a prezentului, senzaţie de contemporaneitate cu avangardismul postbelic major pe care azi cine-o mai oferă, cu aceeaşi relevanţă?

Kundera găseşte o anticipare a suprarealismului (ca rezultat, nu ca principiu) în nişte romane austriece, ceea ce e foarte paradoxal, pentru că întâile opere suprarealiste majore ar fi nişte romane de o coerenţă remarcabilă, însă cui i s-ar cuveni să se pronunţe asupra modului în care au fost create, a eului artistic din care provin ele? Kundera scrie că romanele lui Kafka au anticipat suprarealismul şi existenţialismul.
Eu cred că, dimpotrivă, proza lui Kafka reprezintă natura heraldică, nealegorică, a expresionismului.

Kundera observă docilitatea rebelilor.

Narcisismul determină generalizările idiosincratice. Kundera propune schiţe filogenetice (cotidianul, prozaismul/antilirismul, existenţialul). Alura de ansamblu a unor opere e definită cu inteligenţă.
Analiza ultimelor zile ale vieţii Annei Karenina e, ca psihologie, falsă. Cele mai discutabile sunt generalizările arbitrare amintite, simplificări retorice convenabile şi perspective unilaterale, incomplete, artificiale, neverosimile; dimpotrivă, generalităţile sunt câteodată corecte, când e definit esenţialul unei opere. M. Kundera poate să înţeleagă mai bine o operă, ca întreg, decât fie ansamblul creaţiei unui autor, fie câteva pagini.

Unele idei ale lui sunt discutabile, mai ales pentru că se referă la, şi presupun, o lume socială care nu mai există ca atare; de ex., pretinsa 'îndepărtare de umanitate' a dezertorului lucid şi indiferent.
Referitor la femeia de treabă şi dezideratul elevării, scopul de a eleva, scop care nu e numai moral, ci general-uman, se poate răspunde că o asemenea operă ar putea să eleveze, însă nu didactic, prin exemplul personajului, alegoric, utilizând un şablon, ci prin chiar reprezentarea lui, prin cunoaşterea lui, ca o cunoaştere corectă, consecventă, coerentă, fără idealizare, aşadar enigma lui existenţială; aşa ceva ar însemna o emancipare faţă de obtuzitatea sarcasmului (sarcasmul împotriva afectării, în sec. XVIII, a snobismului sau a prostiei, în sec. XIX, simplificări batjocoritoare şi, poate, false prin unilateralitate). 'Exemplul' înseamnă impersonalizare, alegorism, alegorizare, didacticism.
Probabil că situaţia Albertinei nu e alchimia, ci travestirea, deghizarea, stratagema. Presupunerea încetăţenită e că romancierul şi-ar fi descris gelozia trăită, că şi-ar fi transcris gelozia (în nişte opere în care invertirea e, dealtminteri, tematizată explicit, neescamotată …); însă fie că a ajuns la universalul geloziei, obârşia ei biografică fiind neimportantă, fie că sentimentul erotic poate să fie unul cu care nu chiar toţi se identifică, iar obiecţiile pot fi adresate chiar naturii acestui sentiment, pentru că ceea ce simte personajul narator nu e tocmai o definiţie consensuală a iubirii, nu poate servi drept aşa ceva, nu e ceea ce înţeleg toţi prin iubire, sau ceea ce trăiesc, ci ceva care unora ar putea să li se pară cam dizgraţios, ca sentiment.
Poate din cauză că invertirea presupune o ticăloşire absolută a afectivităţii, anularea ei, antipodul Paradisului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu