'Portret al artistului în tinereţe'

Estetica romanului e neunitară, eclectică, putând părea indecisă, în vreme ce Joyce alternează două perspective, armonizându-le, după raţiuni artistice şi afective: ceva impresionism, ceva naturalism.
Se crede că Joyce a scris, în 'Portret al artistului în tinereţe', despre propria lui viaţă.
De ce să fi făcut asta? Mai întâi, pentru că aceasta era ceea ce cunoştea foarte bine, cu relevanţa pe care o poate avea această opţiune pentru ideile estetice ale autorului, ca deziderat al veridicităţii. Apoi, pentru a se înţelege pe sine, şi dintr-un sentiment al destinului, al dinamicii propriei existenţe, cu ceea ce, în reprezentare, bucură mintea şi sufletul.
Ce valabilitate artistică are reprezentarea obiectivă a trăirilor unui adolescent (poate mai corect ar fi să o numim reprezentare obiectivată, adică rezultată ddin obiectivare)? Ea are nevoie de perspectiva maturului, şi de imprecizia trecutului, a memoriei. Deasemeni, ea trebuie juxtapusă reprezentării lumii aşa cum e înţeleasă de adult. Pentru că majoritatea adolescenţelor sunt stângace, neştiutoare şi modeste luate în sine. Adolescenţa e arhimedică numai implicit, iar proza presupune obiectivare lingvistică, verbală, şi etosul explicitului.
Adolescentul complex, care uceniceşte, însă care e mai ales instinct şi tranziţie, nu e complet inteligibil din perspectiva adolescenţei.
În adolescenţă, explicită e numai viaţa, nu şi conştienţa.
Prin impresionism, adultul interpretează retrospectiv trăirile adolescentului care numai a fost, dă o fenomenologie; ca atare, e o alternativă preferabilă verismului.
Merită remarcat gustul fără cusur, sobru, al intertextualităţii existenţiale: Shelley, Newman, câteva cântece, lucruri care i-au luminat sau i-au călăuzit sau i-au înseninat sau înviorat viaţa şi mintea. Formele funcţionale ale intertextualităţii joyciene exprimă două dimensiuni ale operei lui: existenţială şi ludică.

S-ar părea că evenimentul cel mai marcant al adolescenţei autorului a fost retreta pe care o evocă. Predicile de cosmologie dementă au catalizat în adolescentul cititor al romanticilor englezi atei un episod de demenţă religioasă.
Se poate presupune că predicile au amorsat ceva preexistent.
La adolescent, cosmologia dementă zdruncină imaginaţia, fără a îndruma fiinţa.
Care e motivul pentru care predicile sunt înfăţişate în întregime? Scriind romanul, lui Joyce îi era suficient de puţină frică încât să caligrafieze aceste predici, şi suficient de multă încât să o facă ostentativ.
Există chiar un triplu echivoc: predicile terifiante sunt înfăţişate, însă ostentativ; adolescenţa e săracă în iubire, însă imaginativă; ceea ce e interpretat ca maturizare (depăşirea scrisului aflat sub semnul romantismului englez) e, de fapt, regres şi impas, abrutizare.
Pentru credincios, blasfemia e un remediu fals. Pentru necredincios, blasfemia e un remediu.

Ceea ce elevează e tratat impresionist, ceea ce trebuie surmontat e tratat cu obiectivitate naturalistă (dealtminteri, implicit satirică, pentru un efect altul decât acela documentar).
Fapt caracteristic pentru epocă, atunci când erau în vogă manualele tomiste, tomismul de manual, tânărul Joyce îl citea nu pe Sf. Toma, ci pe autorul unui 'Synopsis Philosophiae Scholasticae … ad utilitatem discipulorum …' (Choisnard), aşa încât maestrul lui era unul din autorii de manuale.
Diagrama intertextualităţii, a aceleia explicite, e aceeaşi ca pentru 'Giacomo Joyce': versuri, piese, cântece, cu absenţa prozei epice.
Joyce a început, ca autor, cu o formă teoretică, cu principii teoretice, cu reflecţia filozofică, cu încrederea în filozofie, şi cele trei alineate din capitolul dedicat studenţiei schiţează bine această dualitate: piesele, cântecele, pe de o parte, şi axiomele pe de alta, cumva ca o formă de probitate necesară.
S-ar părea că Joyce şi-a făcut educaţia tomistă, din tenacitate filozofică autonomă, abia după criza religioasă şi îndepărtarea de credinţă, abia după emancipare, abia când aparţinea în mai mare măsură, ca student (în învăţământul iezuiţilor), mediului laic, secular.