Simbolurile expresionismului sunt nu ceea ce e trăit, aşa cum e trăit, în ordinea trăitului, ci embleme echivalente, a căror verosimilitate provine din această impersonalizare a individualului, întrucât ceea ce e foarte personal e transpus în reprezentări autonome faţă de experienţa iniţială pe care o reflectă fără a o reproduce: ontologicul, ca şi corelat al trăirii (evenimentele fiinţei, evenimenţialul decisiv).
Principiul plasticii expresioniste e ontologicul (în sensul modern, al relativului fiinţei, şi al relaţionalului ei, al ontologiei tipologice, altceva decât determinările generale şi imuabilul, ontologicul expresionismului nu e acela al determinărilor absolute). Simbolurile sunt ale ontologicului ('un ochi răpitor de Himeră'). Expresionismul, artă heraldică, înfăţişează nu trăiri (experienţa aşa cum a fost trăită, sau realul aşa cum a fost experimentat), nu ceea ce e trăit, ci simboluri ale trăirilor, lirismul său e indirect.
Echivalenţa trăitului cu simbolicul e una foarte generală, de semnificaţie, nealegorică, şi ca a mitului, plasticitatea nerespectând regulile alegoriei, sentimentul transferându-se simbolicului, şi nu subordonându-şi-l.
Afectivitatea nu e exprimată nici literal, direct, analitic, nici alegoric, ci heraldic, mitic.
Trăirea explicită îi revine unui eu mitic, secular şi artistic (e o perspectivă literară şi seculară asupra a aceea ce e mitul), unei naturi psihice mitice, unui psihism mitic, nu eului spiritual care s-ar exprima direct; artisticitatea are, de aceea, întâietate faţă de plauzibilitatea psihologică, căci miticul e reluat ca artisticitate, ca logică artistică. Profetismul acesta secular e un fenomen laic, care nu trebuie interpretat cu literalism. Adevărul e mitic, nu psihologic în mod literal, sintetizând artisticitatea şi semnificaţia aşa cum e ghicită, intuită, neteoretică. Nu e o psihologie naivă, ci o simbolizare seculară savantă. Hieratismul secular e intrinsec ludic, cum e şi la Nietzsche.
Rolul metaforei (dorul, 'un ochi răpitor de Himeră', cu polisemia adjectivului) e de a explica , în mod intuitiv, neanalitic, nu e descriptivă, dă o idee în mod indirect. Comparaţia menţine explicit diferenţa, metafora (simbolul literar), ca modalitate estetică, nu magică, instituie un nou ordin, cel estetic.
Expresionismul nu e confesiv, ci heraldic, secular (postreligios) şi plastic, însuşi hieratismul său fiind unul plastic, cu funcţie estetică.
Sentimentul explicit participă la o lume de alcătuiri mitice nereligioase, câteodată himerice, şi la aceasta se referă. Reacţia afectivă se referă la ceea ce a fost imaginat, şi care are întâietate (ca reprezentare în universul poetic). E trăit în mod explicit heraldicul, simbolicul ontologic (sau heracliteic), când acesta a fost intuit. Trăirea implicită, neenunţată, suscită simbolicul, iar acesta suscită trăirea explicită.
Trăirea explicită e în registrul heraldicului enunţat, întregul fiind o echivalenţă a ontologicului intuit, adică o metaforă. Artisticitatea e cunoscută ca atare (s-a stilizat, s-a ornat, s-a simplificat, s-a exagerat, din instinctul artei, după trebuinţele plasticii, pentru plăcerea formei), iar ceea ce e solicitat nu e empatia mimetică («transpunerea»), mimetismul psihologic. Meritul îi revine artisticităţii.
În expresionism, psihologia naturală, firească, structura psihică a trăirilor sunt presupuse fără a fi enunţate, ca şi recunoaşterea artificialităţii, a artisticităţii.
Verosimilă în termeni psihologici e numai o semnificaţie foarte generală, poemul fiind, însă, alchimie, distilare, nu confesiune. E o conştientizare în care simbolurile nu suplinesc, nu se substituie naturalului şi umanului, nu îl dezagregă, ci mediază.
Trebuie arătat că expresionismul a recurs, aşadar, la un set de convenţii, la un nivel profund, şi că a făcut-o într-o lume seculară, nereligioasă, prin urmare nefiind reluarea unor modalităţi arhaice.
Neînţeles ca atare, neinterpretat corect, simbolicul e demenţă şi faliment.
Sesizat în registrul estetic, e o conştientizare mediată. E o înţelegere poetică, cu ceea ce are aceasta ca artisticitate, ca univers cu legităţi proprii. Ca atare, e şi excepţional, extraordinar al minţii, şi plăcere a jocului, plăcere neteoretizabilă, nesubordonabilă unor principii sau idei enunţabile.
La fel ca basmul, legenda, poemul expresionist, în care nimic nu e verosimil literal, totul e figurat, distilat, imaginar, o alternativă atât la intelectualismul ermetismului, cât şi la naturalismul documentar sau bufon al suprarealismului, dă şi plăcerea esteticului autonom, a sapidităţii, a justeţii estetice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu