Scrierile Marilynnei Robinson au oţelirea aceea epatantă, de o isteţime ostentativă, pretins fără iluzii, bombastică, cu o duritate gazetărească, a publicisticii anglo-americane obişnuite; o întărâtare, o oţărâre, o vehemenţă plebee, o oţelire stridentă. Unele enunţuri ale ei sunt de efect: ‘Trăim într-o epocă de neohobbism’. Însă publicistica ei umanistă are o latură indiscutabil şcolărească şi simplistă, ‘americană postbelică’. Sunt scrieri de natură pedagogică, contribuţii pedagogice, cum sunt Prelegerile Terry, referitoare la interioritate; Marilynne Robinson le-a succedat, la aceste prelegeri, lui Tillich, Fromm, Dewey, Jung, Ricoeur, Küng, etc., şi a criticat reducţionismul desuet, modelele antropologice materialiste (neurastenicul, primata din ordinul Primates, proletarul, discreditarea minţii), interpretarea materialistă a umanului, ca rezultat al schismei din viaţa intelectuală occidentală, începută prin dizidenţa unor exponenţi ai ştiinţei moderne timpurii (dezicerea lor de sintaxa comună); iar acestor reducţionisme le opune umanismul lui Emerson, sau umanismul aşa cum l-a exprimat acesta, ‘marele paradox şi privilegiu al identităţii umane’, al sinelui. Ceea ce şi poate rezuma tradiţia de pedagogie americană de la care se revendică şi căreia îi aparţine.
Câteodată, i se întâmplă să vehiculeze truisme: ideile primite au succes, puţini îi citesc pe Jefferson, Lincoln (‘The Death of Adam’). Alteori, are accente confesionaliste, şi chiar exagerează în direcţia confesionalismului, a revendicării confesionaliste; ceea ce, din nou, poate fi autentic din perspectivă umană, deşi lipsit de standard filozofic. Ceea ce e valabil la ea, în gândire şi expresie, îi revine bunului simţ. În ‘Cartea cărţilor’, remarcă sobrietatea Vechiului Testament, ceea ce dezminte conjectura fabulosului asiatic şi propune o evaluare la antipodul deriziunii care atribuie întâietate fabulosului şi fantasmagoricului, pretinzând că acestea caracterizează imaginaţia asiatică.
Dealtminteri, din prezbiteriană, a devenit congregaţionalistă. Mândria confesională inteligentă e adevărată uman, când nu face rabaturi sectarismului, şi e ceva ce pot simpatiza. De ex., Calvin aşa cum îl înţelege ea simbolizează nişte principii, poate chiar religia ca atare.
În ‘Margareta de Navara’ încearcă, oare, să exprime ce înseamnă rectificarea reprezentării, critica distorsiunilor?
Referitor la ‘alegere sau predestinare’, Marilynne Robinson atribuie forma primită de învăţătura reformată, exigenţelor de comunicare, de popularizare: Cauvin scria ‘pentru oricine care îl putea citi’, nu pentru ‘o elită’ (ipoteza are alura populismului american …), prudenţa şi bunul simţ ar fi fost un lux, nu o necesitate, bunul simţ (ignaţian) e elitist şi contrazice spiritul antreprenorial; Cauvin nu s-ar fi exprimat aşa cum a ajuns să o facă, dacă ar fi mizat pe discernământul şi subtilitatea publicului, însă exigenţa popularizării dictează forma, expresia.
‘Savantlâcul de virtuoz al lui Cauvin ar putea fi considerat ca artă publică monumentală’.
Două alineate sunt acordate exegezei biblice a lui Cauvin.
Reabilitarea puritanilor e un alt exemplu de prestidigitaţie, în primul rând pentru că scrierile autoarei sunt critice, polemice, reabilitarea nu porneşte de la o experienţă cu adevărat personală (cel mult, neconcordanţa cu clişeele), ci de la critica prejudecăţilor, iar farmecul lor îl dă tocmai faptul că mintea nu e una filozofică, ci una care dispune de bun simţ; remarcile ei pot fi foarte izbutite. Observă că dimensiunea adusă de religie existenţei poate fi expresia, expresia autenticităţii spirituale a unor experienţe. ‘Splendoarea intrinsecă’ e deja o interpretare.

Pe Locke îl menţionează în mod afectuos: ca atunci când încearcă să explice predestinarea, timpul, nedemonstrabilitatea cauzalităţii, faptul şi temeiul, ‘ordinea arbitrară’. În general, nu îi pasă de obiecţii, fiindcă le declară inadecvate, extrinseci.
Ideea ei referitoare la lectura Scripturii e îmbietoare: ‘Citesc Biblia ca pe o literatură străveche. […] Biblia ca o literatură a străvechimii e incomparabil de mare […].’ Sensibilitatea autoarei a fost educată de acei clasici americani ai sec. XIX pe care îi citează de predilecţie, şi cu care o înrudeşte generozitatea tonului, idealismul moral lipsit de naivitate. Teologia îi dă sentimentul integralităţii, al comprehensivităţii.
Calvin a scris ‘interpretări ale Scripturii de o calitate foarte înaltă’, mai ales ‘predicile lui la Mihea, sau predicile lui la cele Zece Porunci’. ‘E puţintel ca Sf. Augustin.’
Marilynne Robinson a scris bine despre Psalmul al optulea (‘slava ta, mai presus de ceruri’), scientism, puritani, Bonhoeffer, subiecte civice, Locke şi limitele cunoaşterii posibile [1], etc.. Nu se simte nevoită să ajungă la concluzii tranşante despre Scriptură. Formulările ei gnoseologice (limitele, păcatul originar, comprehensiunea, noutatea perpetuă a Scripturii, inexprimabilul/furtivul, adică nedefinitul, emoţia şi inefabilul) nu trebuie luate ca abstracţiuni, ca rezultate teoretice abstracte, situaţie în care ar fi colţuroase sau indigeste.
Aş afirma că, scriind despre ‘Zgomotul …’, reduce capodopera la recuzita culturală.
‘Complacerea în frică şi dispreţ e greşeala noastră cea mai gravă.’
Cineva bagatelizează critica selecţiei naturale. Selecţia prin competiţie e indiscutabilă, însă explică transmiterea caracterelor, nu apariţia lor.


NOTE:

[1] Ignoranţa lockeană (cf. ‘Eseu …’, I.1.4), v. Talia Mae Bettcher, ‘Berkeley …’ (pag. 26-27); Silvia Parigi, ‘George Berkeley …’ (D. Berman).