Bonhoeffer a analizat avatarurile autoafirmării ambiţioase, Selbstbehauptung, iar Clifford Green estimează că portretul lui Luther din ‘Ucenicie’ e, de fapt, autoportretul lui Bonhoeffer, o intrepretare spirituală a datelor (selectivitatea, pretinsul anacronism exprimă ceea ce lui Bonhoeffer trebuie să îi fi apărut a fi accentuarea esenţialului, o stilizare fără falsificare, alegerea definitoriului, ceea ce corespunde unei acribii spirituale, neformale; nu e o greşeală, ci expresia hermeneutică a unei certitudini spirituale, cu atât mai semnificative cu cât teologul luteran cunoştea standardele istoriografiei moderne, inclusiv standardul de neutralitate) [1]. În protestantism se axiomatizează, unilateralizând, observaţii psihologice, prin trunchiere (de ex., referitor la cum se ajunge la credinţă), ceea ce duce la teorii, la abstracţiuni temerare.
Krötke are un studiu referitor la Bonhoeffer şi Luther; era firesc, presupun, ca un luteran să nu polemizeze cu Luther, aşa că deosebirea faţă de Barth e explicabilă, nesurprinzătoare. Bonhoeffer a scris un catehism luteran, ‘Glaubst du …’, 1932 (cf. ‘Bonhoeffer’s Intellectual Formation. Theology and Philosophy in His Thought’, P. Frick). Krötke dă o evaluare negativă poziţiei lui Holl, ca fiind la antipodul obiectivităţii.
Există puţine referinţe la Calvin în scrierile lui Bonhoeffer: în ‘Interpretarea istorică şi pneumatologică a Scripturii’, în scrisoarea către Baumann (cf. Michael DeJonge, ‘Bonhoeffer’s Reception of Luther’, pag. 187).
Cf. lui de Gruchy, ‘John Calvin: Christian Humanist and Evangelical Reformer’ (pag. 157), Bonhoeffer gândea că respectarea legii provine din gratitudine, caritate şi bunătate. Bonhoeffer era unul dintre cei care cred că Iisus a instituit o discontinuitate în Lege.
Del Tondo (‘Jesus’ Words on Salvation’) remarcă o convergenţă între teologia lui Bonhoeffer şi aceea a lui Calvin, în chestiunea exigenţei: condiţia primirii harului; în aceeaşi lucrare sunt menţionaţi Locke şi Finney, referitor la îndreptăţirea dublă.
‘Timpul religiei în general’, scria Bonhoeffer, a fost ‘timpul interiorităţii şi conştiinţei’. Diatriba e prea colţuroasă ca să fie altceva decât o extrapolare a unor experienţe exasperante. Termenul ar fi trebuit să fie ‘religiozitatea ineficientă’. Privită dintr-un anume unghi, poate chiar acela al exegezei curente, teologia aceasta poate părea laborioasă, sau excesul de analiză, excesul nerezonabil, o face să pară laborioasă. E nevoie şi de simţul extraordinarului, al inefabilului.
‘Creştinismul fără religie’ aşa cum era anunţat şi, mai ales, preconizat de Bonhoeffer manifestă onestitatea germană. Scrisoarea din aprilie 1944 conţine expresia ‘creştini seculari nereligioşi’. Aceasta propune sinonime ale sintagmei principale: creştinism secular, creştinism mundan, lumesc. Vocaţia creştină e de a aparţine cu totul lumii. ‘Oamenilor fără religie li-l pot menţiona ocazional pe Dumnezeu pe nume […] drept ceva firesc.’ Mărturisirea arată ceva despre artificialitatea mediului religios cu care era obişnuit luteranul: convenţionalitatea, fadoarea, lipsa de convingere, torpoarea, însă şi elitismul, formalismul, afectarea. Lumea nu e o sală de aşteptare, nici un loc de tranzit, nu aceasta vrea Dumnezeu ca omul să creadă despre lume; în acest sens, credinţa e mai mult biblică decât metafizică.
La 21 iulie 1944, Bonhoeffer îi scria lui Bethge: ‘Am ajuns să cunosc şi să înţeleg din ce în ce mai mult mundanitatea profundă a creştinismului. […] numai trăind pe de-a-ntregul în această lume învaţă cineva să aibă credinţă. […] Prin mundanitate [Weltlichkeit] mă refer la a trăi fără rezerve în datoriile, problemele, izbânzile şi eşecurile, experienţele şi perplexităţile vieţii. Aceasta, cred, e credinţa; aceasta e metanoia; şi aşa devine cineva om şi creştin.’ Acest program nu pare chiar atât de revoluţionar; însă propune o înţelegere a realului mundan, fără a-l absolutiza şi fără a-l escamota, de aceea pare un gând biblic. Unii interpreţi încearcă să formuleze ca teorii lucruri care nu sunt soluţii teoretice, ci cuvinte patristice din vremea noastră; prin urmare, interpretate ca teorii, ele par nesatisfăcătoare, însă natura lor nu e aceea de soluţii teoretice, de ex. de teorii ale vieţii creştine; aceasta, independent de importanţa elementului biografic. Luteranul acesta scrie că lumea trebuie cunoscută şi asumată prin acţiune. Că imaginarul nu trebuie să ecraneze realul. Că sensul Creaţiei e consubstanţial cu sensul umanului. Că existenţa desolidarizată, disjunsă e falsă şi perdantă, neautentică. Viaţa aceasta, viaţa pământească ar trebui să aibă semnificaţie şi coerenţă în propriii ei termeni. Aversiunea lui pare să fi fost mai degrabă faţă de terminologia religioasă comună şi de întrebuinţarea ei convenţională. Dezideratele şi mărturisirile exprimă experienţe obişnuite: artificialitatea multor referiri la religie în interacţiile umane, etc..
Credea oare Bonhoeffer că religia a fost necesară în trecut, ‘necesară pentru o vreme’, mai eficientă decât e în prezent, şi că numai a devenit împovărătoare, nesinceră, sau că a fost mereu contingentă? Cu alte cuvinte, prezentul e un regres căruia îi trebuie găsit remediu, sau un progres, poate chiar progresul absolut, emanciparea de ceea ce fusese întotdeauna (sau numai a devenit în vremea noastră) zadarnic, nesincer şi artificial? Două înţelegeri ale istoriei sunt posibile. Pierzând religia, care era eficientă odinioară, însă nu mai e, trebuie găsit altceva (‘libertatea faţă de religie’ îi urmează ‘libertăţii faţă de tăierea împrejur’, însă ca traducerea ei în ‘termenii prezentului’, echivalenţa fiind ambiguă: progres sau elucidare?). Sau religia a frânat întotdeauna posibilităţile latente, şi abia prezentul are resursele de a o nega, de a se elibera, de a se emancipa. Dealtminteri, teologul luteran mărturiseşte că e nehotărât referitor la unele chestiuni, că nu are toate răspunsurile.
Bonhoeffer recomanda rugăciunea zilnică şi fapta.
Pentru mine, creştinismul este esenţa religiei, nu se opune celorlalte religii, ci defineşte ceea ce au ele esenţial. De aceea, religiile sunt un patrimoniu.
În ziua execuţiei, Bonhoeffer s-a rugat, îngenuncheat pe podeaua celulei, şi din nou la locul de execuţie.


NOTE:

[1] Clifford Green, ‘Bonhoeffer. A Theology of Sociality’, pag. 166.