marți, 22 august 2017



‘Creştinismul fără religie’ e o noţiune generică ce defineşte (şi chiar a ajuns să rezume) un grup de idei ale lui Bonhoeffer din timpul detenţiei sale, aşa cum le-a exprimat în scrisorile adresate lui Bethge.
În scrisoarea din 30 aprilie 1944, Bonhoeffer formulează o întrebare: ‘ce este creştinismul, sau cine este Hristos, pentru noi, astăzi’. Perspectiva ar părea să fie fenomenologică, pornind de la ceea ce se întâmplă, de la prezentul observat. ‘Timpul religiei în general’ ‘s-a sfârşit’. Poate că asemenea concluzii sunt un pic exagerate, retorice şi artificiale; oricum, ipotetice şi neobligatorii. Îi mărturisea lui Bethge că se gândeşte mult la ‘cum arată, ce formă ia’ ‘acest creştinism nereligios’. Ideea lui era de a urma evoluţia vremii, probabil având în vedere o elită de contemporani. Religia e desemnată în mod peiorativ şi neglijent, fără acurateţe, ajungând, de fapt, să însemne tarele, reale sau pretinse: individualismul, metafizica, parohialismul, aroganţa (orgoliul). Negările sunt cam brutale şi intempestive, din exasperare, şi foarte răspicate. Evaluarea religiei e cât se poate de pesimistă. Religia înseamnă ‘presupoziţiile condiţionate temporal ale metafizicii’. Aşadar, Bonhoeffer ajunsese la un scepticism pozitivist, cu negarea cea mai necruţătoare a oricărei metafizici, interiorităţi, etc.; scepticismul acesta nu mai e criticismul illuminist. În iulie 1944 scria: ‘A fi creştin […] înseamnă […] să fii om — nu un tip de om, ci omul pe care Hristos îl crează în noi.’ Creştinul contemporan ideal ‘a fost eliberat de obligaţii şi inhibiţii religioase false’. Înţeleg în ce mod pesimismul şi defetismul aparente sunt expresia paradoxală a unei nădejdi noi, a unei redresări, a unei reluări a ofensivei. Ceea ce ar putea fi corect în principiu e şi foarte general, sau discutabil prin conotaţii. ‘Creştinul nu e un homo religiosus, ci pur şi simplu un om, aşa cum Iisus era un om’ (iulie 1944). Nimic din ceea ce a fost creat nu poate fi profan, opus sacrului, necurat, inert, nedemn, însă există o ierarhie, iar sacrul trebuie deosebit de dumnezeiesc. Există opusul sacrului, ca păcat, ca rău omenesc, o şubrezire a creatului. Dumnezeu nu a creat o realitate polarizată, disjunsă, tot ceea ce a creat participă la sfinţenia creatorului ei, iar profanul ca opusul sacrului apare prin păcat. Excelenţa creaţiei dezminte universalitatea dihotomiei sacru/profan, însă distorsiunea provine din răul omenesc.
Opoziţia dintre creştinism şi religii e exagerată prin caricaturizarea celor din urmă, prin recurgerea la reducţionismul convenabil, avantajos; e un procedeu polemic. Probabil că sunt lucruri scrise cu oarecare febrilitate, ca atare putând fi uşor răstălmăcite drept lozinci. Exclusivismul şi iconoclasmul pot să devină o formă de reducţionism. Concesia făcută secularismului deconcertează prin defetism, prin acceptarea înfrângerii (alteori, însă, e chiar antipatie faţă de religie, dorinţa de a lichida religia, declararea lipsei de religie ca nu numai legitimă, ci ca absolut îndreptăţită, superioară, lichidarea religiei devenind trecerea de la relativ la absolut). Aşa cum le-a scris germanul, acestea sunt gânduri, intuiţii, nu teze. Poate că e o utopie religioasă (nelipsită de grandilocvenţă), un nou tip ideal, utopic, născut din refuzul tipizării. ‘Creştinismul fără religie’ e o existenţă utopică, poate o himeră.
‘Forma occidentală a creştinismului a fost numai un stadiu preliminar către o absenţă completă a religiei’. ‘Cum poate Hristos să devină la fel de bine Domnul celor nereligioşi?’

Marilynne Robinson dezminte majoritatea acestor teze ale lui Bonhoeffer, şi nu salută defel o eră postreligioasă, emanciparea de religie, dispariţia în fapt a religiei îi apare drept ceva ce trebuie corectat, şi care poate fi corectat; sensibilitatea ei e foarte diferită de aceea a luteranului. ‘Nimic nu e mai valoros de înfăptuit decât să îi faci pe oameni să înţeleagă că religia e frumoasă şi e vastă.’ E ‘frapată de puterea metafizicii’ lui Calvin. În prelegerile ei, revendică demnitatea ‘sufletului individual’, a subiectivităţii. Ch. Petersen înregistrează lauda adusă ‘creştinismului fără religie’, numai că, exprimat aşa, e ceva prea sumar şi care trebuie nuanţat, pentru a nu rămâne la o lozincă a post-creştinismului. Multe din afirmaţiile Marilynnei Robinson le contrazic pe cele ale lui Bonhoeffer, sau, cel puţin, în accepţiile care li se dau adesea.
Unii sunt nemulţumiţi de didacticismul liturghiei reformate. Referindu-se la participare şi comprehensiune (care e limitată în mod natural), Marilynne Robinson scrie: ‘Nu înţeleg Biblia. […] În biserică, vechiul obicei cucernic de numai a repeta versete, un fragment luminos sau altul, un imn înainte şi un imn după, stăruie’ (cf. ‘A Political Companion to Marilynne Robinson’). Ideile Marilynnei Robinson referitoare la teologie sunt cuprinse în eseul ‘Dietrich Bonhoeffer’. Limbajul imnic din întreaga operă a acestuia face din ea o meditaţie asupra acestui limbaj, şi o sărbătorire a lui. Teologia ‘evocă predica, sacramentul şi liturghia, şi, bineînţeles, Scriptura însăşi, cu toate ecourile ei de cântec şi legendă şi rugăciune’. Edwards, unul din autorii predilecţi ai Marilynnei Robinson, era, ca şi ea, congregaţionalist; despre autori scrie cu inteligenţă; nici cu isteţime vană sau cu uşurătate, nici cu impasibilitate. Autoarea porneşte de la ‘vocabularul primit’, limbajul furnizat de tradiţia proprie. Merge la biserica ei congregaţională din Iowa City în fiecare duminică în care e în oraş.
‘Sărbătorind trupul şi mintea, şi experienţa ambelor în viaţa pământească, Calvin a şters distincţia dintre sacru şi profan.’
‘Trecutul adevărat e învăluit în taină, în măsura în care se poate afirma că există.’ (‘McGuffey şi aboliţioniştii’)

Marilynne Robinson abordează explicit ‘creştinismul nereligios’, de ex. în ‘That Highest Candle’, recenzia antologiei de poezii religioase americane a lui H. Bloom şi Zuba. Îl încuviinţează pe Bonhoeffer, însă tocmai pentru … a reabilita religia, ‘complexitatea ei ca experienţă trăită’; concluzie care e mai mult bun simţ cotidian, decât profetism. Originea exasperării e ‘sentimentul de a fi limitat de chiar lucrurile care fac posibil’. Nu e negarea formelor religiei, ci negarea absolutizării lor, a fetişizării lor.
În aceeaşi recenzie, exemplifică ‘rezonanţele profunde ale religiei’: Vedele, Bahauddin, ‘Oresteia’, Psalmii, a doua adresă inaugurală a lui Lincoln. Anticatolicismul ei e cunoscut (în teorie, refuză confesionalismul îngust), însă măcar la fel de cunoscută s-ar cuveni să devină şi aprecierea pe care o are pentru ‘pacea unei duminici obişnuite’, ca o grădină nouă după o ploaie caldă, ‘viaţa tăcută şi nevăzută’.
Delimitarea faţă de polemismul lui Bonhoeffer, de exagerările lui polemice, există ca atare în ‘Dietrich Bonhoeffer’ (‘The Death of Adam. Essays on Modern Thought’, pag. 122-124): refuzul de a condamna lumea fără religie, nereligioasă, refuz motivat de altceva decât de un imperativ de coexistenţă. ‘Ce este un creştinism nereligios?’ a rămas o întrebare fără răspuns; iar absolutizată, interogaţia ar marca un impas. Dealtminteri, eseista îi critică pe comentatorii corespondenţei, de fapt prea dispuşi să facă abstracţie de contextul biografic, de împrejurări (izolarea extremă), de ceea ce i se întâmpla deţinutului. Marilynne Robinson crede că unele axiome sunt numai generalizări altruiste, nu au valoarea unor adevăruri generale, obiective, nu sunt enunţuri tranzitive, sunt mai ales documente psihologice, o formă de extrovertire prin teoretizare.
‘Christian Humanism and Moral Formation in ‹a World Come of Age›’ (J. Zimmermann şi N. Boldt) reuneşte nişte studii destul de anoste referitoare la ambii autori, însă poate avea o oarecare utilitate didactică, de cartografiere, de semnalare a unor planuri de analiză. ‘Postmodern Belief. American Literature and Religion since 1960’ (Amy Hungerford) e, deasemeni, literatură secundară insipidă, absolut şcolărească.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu