Problema răului şi urgenţa mântuirii

Cât de bine şi—a însuşit Kimel aluatul ipocriziei, al făţărniciei, al prefăcătoriei! E încercarea de a emula tonul ritos, apodictic, al schismaticilor din Răsărit, transformarea funcţiilor intelectuale în recipiente de poncife scâlciate, ruina minţii. Vanitatea e foarte vizibilă.
În mai, Kimel a postat şapte lecturi ale eshatologiei Păr. Stăniloae (moarte, nemurire, libertate, Judecată, Iad, Purgatoriu), şi alte câteva lucruri.
Rezultă că ce e mai valabil la Stăniloae e surogatul său de personalism, personalismul la mâna a doua, transcris de la francezi, Stăniloae ca epigon al personaliştilor francezi, spiritualismul personalist, pe care, fiindcă nu—l cunosc de la izvor, cei ca şi Kimel îl iau drept teologie epocală (şi, bineînţeles, autentic răsăriteană, cum altfel?).
Dar cel mai indigest, cleios şi ipocrit mi se pare antropomorfismul sentimental care se pretinde incapabil să accepte că Dumnezeu ar putea condamna fiinţele la Iad, în vreme ce acceptă că le poate condamna la răul mundan, îngăduindu—l. Acomodarea morală a credincioşilor cu monstruozitatea pare nelimitată. Răul, durerea par să nu îi descumpănească, atâta vreme cât nu sunt veşnice, ci pasagere. Cei care se arată scandalizaţi de posibilitatea unui Dumnezeu Care le—ar sorti unora Iadul, nu par vexaţi de certitudinea, în propriii lor termeni, a aceluiaşi Dumnezeu care osândeşte la durerea prezentă. Le place ideea existenţei autorităţii severe (stăpânul, părintele), a pedagogiei pedepselor la scară cosmică. Scandalul real ar trebui să fie suferinţa prezentă.
Relaţia cu Absolutul a fost gândită ca aceea cu un stăpân (Moise), sau cu un tată (Iisus); dar mai există o înţelegere—aceea presocratică.