In weekend—primul cu adevarat de primavara—am citit in fiecare zi cate putin din ‘Caravaggio’ al britanicului Neil Griffiths, autor de subiecte meridionale. Literatura principala rafinata, thrillerul lui Neil Griffiths (romancier britanic, londonez), roman al pasiunii, se remarca prin stilul putin afectat, cautat, indiscutabil convingator, eficient in registrul artificialitatii, si e organizat ca un sistem de oglinzi—o naratiune trepidanta, fictiune vertiginioasa ale carei elemente isi corespund—pasiunea lui Wright si aceea a lui Storaro--Michelangelo Merisi da Caravaggio si Michelangelo di Lodovico Buonarroti (cei doi nu au fost contemporani, primul nascandu—se la 7 ani dupa decesul celuilalt)—sistem de oglinzi, de echilibre, de rafinament, de rapoarte.
Cele doua tablouri discutate, al lui Caravaggio si al lui Buonarroti, sunt bine descrise; teoriile despre arta ale politistului, esenta individualitatii operei, sunt un pic vagi, poate un pic veleitare.
Ne gandim la caravagistii olandezi, zisi ‘caravagistii de la Utrecht’, aproape jumatate din Utrecht mai era catolic pe vremea acestora--van Honthorst, ter Brugghen, Bloemaert, Andries Both.
Altfel, autorul are figura de pramatie unsa cu toate alifiile.