duminică, 31 iulie 2016

Pârvan veşnicul




Mijloacele gândirii lui Pârvan erau cele ale poeziei în alcătuirea complexă modernă (Blake, Emerson, Nietzsche), cu sinteza ei de cunoaştere şi simţire, dând sensibilităţii licărul misterios al gândirii, iar acesteia, irizarea sentimentului, şi însăşi modernitatea aceasta sugerează o comparaţie cu înţelegerea antică a literaturii; prin urmare, e injust să se conchidă că rata expresia ştiinţifică a filozofiei, acţiunea lui se situează în alt plan de cunoaştere. A fost adesea răstălmăcită (mai ales de către criticii literari) predilecţia lui Pârvan pentru gânduri simple şi bucurii simple, coerente, profunde fără a fi complexe. Ele amintesc de gândirea cuviincioasă a anticilor.
Referitor la aceasta, e reprezentativitatea socială a expresiilor şi gândurilor simple ale anticilor, o iluzie? Pe de altă parte, dacă din întregul sec. XX ar supravieţui numai câteva opere teologice, fără alte informaţii despre scandalurile bisericeşti, despre disensiuni şi aparentul regres, fără statistici şi gazetărie, fără prisosul informaţional, ele ar putea să lase impresia unei vremi de o întâietate spirituală incontestabilă, întrucât e cunoscută numai prin puţine mărturii, iar accesul la expresie e selecţionabil. În acest sens, pe moderni trebuie să îi citim ca pe antici. Poate că selecţia avantajează, reliefează.
Reflecţia lui Pârvan nu era laborioasă, sau întortocheată.
Mai întâi vreau să semnalez existenţa unei antologii extraordinare, ‘Vasile Pârvan’ (1984), din care am citit câteva articole, acelea ale lui D. M. Pippidi, Mircea Anghelescu, M. Gramatopol, P. Constantinescu, Sahia, Geo Şerban, Papu, Bezdechi (cu un articol despre teoria tragicului, din volumul comemorativ din '34), Blaga. Cele mai bune lucruri le-au scris Bezdechi, Sahia, iar Blaga pre naiv dar temerar.
Dacă publicarea scrisorilor din anii ’20 ale lui Pârvan către Martha Bibescu a fost o indiscreţie, un exces de divulgare, comentariile acre şi sarcasmele şleampete ale lui D. M. Pippidi, servite şi de o rivalitate ştiinţifică necamuflată, declarată, ţin de mahalagism.
În scrisul românesc, Pârvan era un fenomen relativ insolit, iar adversarii lui s-au prefăcut a se adresa poemelor sale cu exigenţe ştiinţifice.
Injusteţea profundă a bagatelizării literaturii lui Pârvan e stridentă. Aversiunea, reaua credinţă şi pornirea criticilor sunt manifeste. Pe de altă parte, ignorarea apartenenţei operelor lui Pârvan la un tip literar pare voită. Pentru că lucruri asemănătoare se scriau în alte ţări.
Oare ce originalitate a ideilor au prozele înrudite ale lui Renan, France, etc.? Montherlant a scris şi el lucruri comparabile.
Paginile cele mai emoţionante îi aparţin tânărului Sahia, pe atunci în vârstă de 22 de ani. Dar alţii au fost foarte preocupaţi de descalificarea literară şi filozofică a lui Pârvan. Citite azi, pamfletele lor sunt de o injusteţe şocantă.
Alura bombastică a stilului poate să amintească alte situaţii similare, de autori baroci sau romantici, şi ei ridiculizaţi. (La români, receptarea e mai placidă, şi mai dezlânată, mai apatică.)
În legătură cu mintea şi literatura lui Pârvan au fost menţionaţi Kierkegaard, Spitteler, Carlyle; fiecare, un termen valabil de comparaţie (primul, pentru retorismul ce poate părea afectat şi fi exasperant pentru unii, al doilea, pentru climatul literar germanic al vremii), însă a fost omisă similitudinea de alură filozofică cu Nietzsche: nu ca idei, ci ca tipologie literară.
Că Pârvan nu se iubea îndeajuns e nevoit să o admită chiar şi P. Constantinescu, deşi indirect (o sugerează când menţionează regimul de muncă al lui Pârvan, truda).
Dispreţul de sine e manifest chiar în ridicolul alegerii pseudonimelor, în însuşirea unor măşti sau identităţi ideale, fantasmatice, gest pueril care mărturiseşte indirect convingerea nevredniciei proprii, autosubestimarea; arată un om care se credea şi se simţea nevrednic, inautentic (absurdul acestor măşti ideale transpare şi în inadecvarea identităţilor de împrumut: nimeni, din câte ştiu, nu s-a gândit să îi atribuie lui Pârvan o alură franciscană sau de umanist renascentist, dimpotrivă, atât Arghezi cât şi Călinescu se referă la înfăţişarea de pastor sever, omul nu îi păruse nimănui ca având atributele franciscane).
Elitismul lui Pârvan va fi fost şarjat, dar fără să fie ridicol. Putem ghici acest lucru, ori îl putem întrezări tocmai din anvergura antipatiei, pornirii şi aversiunii arătate, a vrăjmăşiei. Se poate afirma că persoana şi literatura lui Pârvan au polarizat spiritele. Au fost ţinta deriziunii balcanice, dar una scrâşnită, apăsată, care lua, la P. Constantinescu sau la mentorul lui, accente de ură. Burghezia liberală, raţionaliştii occidentalizanţi au devenit vrăjmaşii lui cei mai întărâtaţi.
De fapt, un gust românesc, o apetenţă adevărată pentru barocul literar nu au existat, probabil, niciodată, sau numai în mod extraordinar, la critici de excepţie; însă ca regulă, extravaganţa barocă a fost primită negativ.
În mod paradoxal, reacţia cea mai balcanică, de obtuzitate balcanică, au avut-o liberalii (Zarifopol, Lovinescu, P. Constantinescu, Cioculescu); întărâtarea şi ostilitatea lui P. Constantinescu pot fi puse şi pe seama vârstei. Truculenţa şi negativitatea acestor pamflete ale occidentalizanţilor interbelici sunt şocante. Am schiţat deja natura reflecţiei lui Pârvan: gânduri simple şi bucurii simple, coerente, profunde fără a fi complexe; ca ale anticilor.
În termenii sociali cei mai simpli, ascensiunea lui Pârvan deranja, displăcea, iar burghezia liberală nici nu s-a sfiit să îl batjocorească pentru … ţărănia lui.
Dar Sahia îl numea Pârvan vecinicul.
Literar, descendentul său e D. Botta, iar ca structură generală a intelectualităţii, Călinescu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu