Eugène Ionesco, 'Albul şi negrul'

Inefabilul acestei proze lirice imponderabile nu e scâlciat de nimic. ‘Albul şi negrul’ e o plachetă de reflecţii ca nişte poeme în proză şi de grafică, ca un album de atelier, cu interpretări ale desenelor, cu grafica analizată chiar de către desenator (‘revii mereu la alb şi la negru, la rău, la cruzime, fie ele chiar şi derizorii’), un album de schiţe, echilibrul coexistenţei a fost aflat, şi probabil are ceva labirintic. Alura acestor însemnări e ocazională şi nepretenţioasă, ceea ce ţine atât de temperament cât şi de strategie, vizând un nivel al cunoaşterii definit de naturaleţe şi autenticitate (sau sinceritatea despre care scrie Eugène Ionesco când schiţează un exerciţiu spiritual de despovărare); semitonul suprarealist e omniprezent, inclusiv în descrierea unor desene nepublicate sau reminiscenţa femeii care i-a cerut cândva ajutorul şi al cărei nume l-a uitat, şi defineşte dimensiunea lirică. Rafinamentul le face enigmatice fără să pară oraculare în mod pretenţios. Mai ales, Eugène Ionesco nu recurge la isteţimea gazetărească. Experienţa şi reflecţia culturală se articulează în chip natural, au ajuns să îşi corespundă, după o alchimie inefabilă de corespondenţe. Pare firesc ca un scriitor vârstnic să se gândească îndelung la un pictor veneţian, într-un oraş elveţian.
Cele cincisprezece desene merită văzute: ‘echilibrul albului şi negrului, echilibru în antagonism’. Gândirea va putea reberbera în mod neaşteptat din aceste desene.
Autorul trebuie să fi fost conştient că această plachetă cu desene e un volum de proză, un volum ilustrat, că desenele vor interesa mai întâi pentru explicaţii, că principala lui lucrare rămâne literatura, aşa încât desenele însoţesc proza, nu invers. În atmosfera postbelică oarecum blazată, există tendinţa ca astfel de lucrări curioase să nu fie percepute în noutatea lor frapantă, care e totuşi la fel de remarcabilă ca şi a unor opere curioase apărute cu un secol şi jumătate mai devreme; iar când provin de la autori celebri, pot trece drept capricii şi frivolităţi, lucruri pe care şi le îngăduie scriitorul renumit şi consacrat, surpriza a devenit formală şi convenită. Publicul le întâmpină cu placiditate amabilă, fără mari aşteptări, fără sentimentul extraordinarului.
Povestindu-şi drumurile prin Saint-Gall, traseul zilnic prin oraş, descrie succint catedrala din Saint-Gall, ‘anticamera bunului Dumnezeu’, probabil cu ironie bonomă. Poate că o ironie similară e sesizabilă când citează principii religioase cuprinzătoare, etc., dar e ceva domol, nedemonic; adică naivitatea aceasta serafică nu e pur şi simplu batjocură, afectare sardonică, negare obtuză, ci transcendere (nu poate fi înţeleasă ca pur şi simplu negând ceea ce pretinde că afirmă sau crede) [1].
Tonalitatea e lirică: ‘Mergând prin oraşul înflorit, mă gândesc la un pictor, Canaletto …’ (‘registrele universale’).
Noua înţelegere a sacrului e definitorie pentru spiritualitatea propusă. Gândirea religioasă a lui Eugène Ionesco era cât se poate de netradiţională şi are un anume rol în ‘Albul şi negrul’:
‘Cum să exprimi harul fără chipuri?
Sacrul doar prin linii, contururi, volume, prin născocirea de forme.’
‘Dar poate că totul va fi resacralizat, salvat.’
Prescripţiile religioase pot să inhibe, şi nu îi inspirau o încredere absolută, chiar e schiţată o critică a formalismului.
O reflecţie despre sacru îi menţionează pe Vermeer, Bosch, Eliade, J. Kristeva, însă o face fără falsa perspicacitate care vrea să epateze, nu e ralierea la adevăruri de-a gata, ci metabolismul verosimil al înţelegerii; altundeva, e citată încrederea lui Gide, aceea a părintelui Carré.
Răul chinuitor e figurat în reflecţie întocmai ca în grafică, prin simboluri: Afganistan, Somalia, victimele africane ale foametei.
Poate că am vrea ca ceea ce scriem să reprezinte numai mintea noastră, însă întotdeauna reprezintă fiinţa noastră, întregul, inclusiv ceea ce alegem să nu fim, cu toate că suntem, adică persoana întreagă în dimensiunea prezentului ei, dincolo de idealizare, de decizie, de alegere, de cel care hotărâm să fim. Am vrea ca o operă să fie luată numai drept ceea ce alegem să exprimăm, numai ceea ce ne asumăm, nu şi ceea ce nu corespunde eului decis, asumat, ideal, afirmat, eului pe care alegem să-l afirmăm, celui care hotărâm să fim. Dar în ea e şi eul neasumat, întregul eu.

Gândirea şi sensibilitatea lui Eugène Ionesco erau atât de graţioase, de nobile în accepţie religioasă …. Sugerează o înţelegere a distincţiei între violenţă şi barbarie (la Eugène Ionesco, barbaria nu e nici măcar revendicată, pretinsă, mimată); pentru că gândirea şi sensibilitatea lui au violenţe incomensurabile, de la care se revendică.
Autorul avea atât geniul, cât şi vocaţia autoportretului. Ca atare, eseistica lui e foarte înrudită cu întâia eseistică modernă. Deasemeni, semnificaţia acestei cunoaşteri e ambivalentă, atât morală cât şi metafizică.
Răul e abordat ca fenomen moral, nu (numai) politic, şi pornind de la percepţie, de la principiul experienţei (acuitatea despre care scrie). Grafica spontană ajunge la aceste reprezentări ale răului, în care există şi un oarecare bine. Dilema sacrului e chiar dilema realităţii, a ceea ce există. Pandantul sensibilităţii e imaginaţia, cu himericul ei.
Eugène Ionesco are o întreagă operă de moralist, în care se exprimă autorul ca persoană, în dimensiunea lui umană, iar certitudinile nu lipsesc, dar nu sunt supralicitate; efectul e de a reliefa fermitatea, ţinuta spiritualităţii, tocmai pentru că e asumată în prezentul ei, neidealizată. Lirismul acestei opere o înrudeşte cu poemul în proză. Ea e un portret cu nemăsurate resurse literare.


NOTE:

[1] E reconfortant că există la Eugène Ionesco mai multă simpatie domoală pentru cultura creştină apuseană modernă, decât la apostaţii strepeziţi, scârbiţi de eclipsa sacrului, etc.. Nu putea să aibă îndârjirea tradiţionalistului care deplânge decadenţa religioasă a Apusului ultimului mileniu. Probabil că nici nu ar fi crezut în asemenea severităţi de prisos.