Majoritatea celor mai remarcabili scriitori români de la mijlocul secolului XIX aparţin tipologiei diletantului (Filimon, Alecsandri, Kogălniceanu, Ghica, Russo, Odobescu), cu rezultate literare simpatice, dar modeste. Temperamental şi tipologic, ei nu erau veritabili ctitori ai unei viitoare literaturi, ci diletanţi mai mult sau mai puţin sârguincioşi. Hasdeu însuşi, ca literat, aparţine acestei categorii, n-o dezminte.
O istoriografie literară sârguincioasă, iscusită şi eficientă, începând cu generaţia lui Ibrăileanu şi Iorga, a supradimensionat retrospectiv meritele artistice ale acestor premergători; în parte, probabil că şi din sentimentul că rapida succesiune de paradigme literare a determinat nedreptăţirea implicită în demodările timpurii.
Piru fusese precedat de Lovinescu pentru studiul lui C. Negruzzi, şi de Călinescu pentru cel al lui Eliade. Cu alte cuvinte, dubla, destul de succint, monografiile unor înaintaşi.
Lucrarea despre Negruzzi e mult mai călinesciană decât cea despre Rebreanu, şi dezvăluie aparentul paradox că o operă critică e cea mai izbutită când se referă la astfel de autori cu operă . Piru trece în revistă cariera publică, susţinută dar nespectaculoasă, a lui Negruzzi, dregătoriile, funcţiile, demnităţile, rangurile, existenţa de gentilom rural, jocul de cărţi, vânătoarea, vinul, ctitorirea unei biserici.
Cei doi fii mai mari şi i-a trimis să înveţe în Germania, unde a călătorit şi el.
Omul n-a fost nici bonjurist, nici paşoptist. Meritul de căpetenie al autorului e naturaleţea, lipsa afectării. Nu înţelegea romantismul în termenii abstracţi ai opoziţiei absolute, sau ai sectarismului.
În copilărie, Negruzzi fusese cititor al lui Maior (ca să înveţe slovele chirilice).
Activitatea de popularizator al romantismului, mai ales francez, e analizată îndelung şi evaluată. Posibilităţile de receptare erau în mod natural mai variate decât cele de creaţie. În cazul lui Negruzzi, autorul nu dublează traducătorul. A dedicat unele strădanii traducerii lui Hugo: două piese şi nişte poezii. Am putea afirma că ‘nici neoclasicismul său nu era sectar’, însă mai plauzibil pare ca Negruzzi să nu fi fost monopolizat de nicio ideologie, de niciun sectarism; oricum, temperamentul nu-l predispunea să fie nici militant, nici şef de şcoală, iar pe de altă parte varietatea traducerilor ar trebui să descurajeze simplismul care vrea să facă din receptivitatea intelectuală a cuiva expresia unei scheme caracterologice sumare, Negruzzi se găsea pe sine altminteri scriind, şi citind sau traducând.
Sentimentul senzaţionalului nu e vădit numai de alegerea piesei moralizatoare despre jucătorul de cărţi; una din baladele lui Hugo, sau unica poezie de Byron pe care a tradus-o, exprimă aceeaşi receptivitate.
Acţiunea lui dă sentimentul ocazionalului. C. Negruzzi se preocupa de literatură în modul unui om de gust, cum a fost cel care asezona existenţa de gentilom rural cu cariera de edil al capitalei şi cu dregătoriile: de la Moore, contemporanul cu aproape un deceniu mai vârstnic al lui Byron, la Hugo, A. Cantemir, Molière; sunt sugestii de gust. Aici nu e impus un program, ci cursul traducerilor urmează gustul liber sau oportunităţile scenei. Nu e nimic eliadesc în aceasta, iar sugestia lui Alecsandri, care vroia să vadă în C. Negruzzi un fel de şef de şcoală romantică naţională, e absurdă. Traducerile acestuia nu sunt ca ale lui Lovinescu, programatice.
Traducerile lui C. Negruzzi, şi nu doar cele ale lui, aveau însemnătatea unor exersări ale posibilităţilor stilului românesc, a unor mlădieri ale limbii literare, a rafinării expresiei. Stilul românesc îşi descoperea expresivitatea pe calapodul unor modele europene.
Există şi proiectele himerice, ca planul de a traduce operele lui D. Cantemir. (Lui C. Negruzzi i-ar fi revenit un volum al ediţiei plănuite, însă nerealizate, rămase o himeră culturală.)
Dacă există câteva similitudini ocazionale cu activitatea lui Mérimée, comparaţia e absurdă prin disproporţie.
Negruzzi înţelegea romantismul într-o hermeneutică a continuităţii; romantismul evocărilor lui istorice nu e opulent, nici somptuos. Autoarele ale căror opere se aflau în biblioteca tatălui lui Negruzzi au scris şi ele evocări istorice: Sophie Cottin, cu ‘Mathilde …’, care e din 1805, şi contesa de Genlis, evocarea istorică nu e descoperirea romanticilor.
Polisemia operei nu înseamnă indeterminare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu