Alexandru Piru, 'Liviu Rebreanu'

Alexandru Piru era verosimil în postura de autor al unui studiu succinct despre Rebreanu, era pe potriva întreprinderii, şi dealtfel editase de curând o selecţie cuprinzătoare din operele lui Rebreanu, prin urmare corespundea demnităţii dezideratului, şi a urmat o prezentare biobibliografică, didactică; lucrarea are unitate ideatică şi didactică (unitatea cunoaşterii), însă nu şi literară (unitatea formei şi a expresiei), părând mai degrabă o succesiune de fişe pentru uz şcolar, structura de ansamblu e cea pedagogică. Formatul lucrării lui Alexandru Piru a impus o tratare succintă, în care mai multă analiză estetică ar fi fost binevenită. Paginile despre ‘Ion’ sunt mult mai izbutite decât cele despre ‘Răscoala’ (în care criticul trece la atelajul proletcultismului), net superioare; însă Alexandru Piru nu e un analist, iar câteodată recurge la rezumate sârguincioase, cu obişnuitul semiton ironic (iar dezvăluirea abruptă a soluţiei policierului lui Rebreanu e un gest cât se poate de neamical şi neavenit, o necuviinţă). Placheta cuprinde câteva reabilitări necesare (nuvelistica şi cele şapte nuvele despre metempsihoză), şi una numai făgăduită, pentru ‘Ciuleandra’, dar neîndeplinită.
Lucrarea e o schiţă monografică, a cărei tipărire a început în ‘64. Dezamăgitor, ‘Pădurea …’ e numai rezumată, dar cu o remarcă utilă: roman ibsenian. Perspectiva axiologică e salutară. Pe atunci, receptarea operei lui Rebreanu era în stadiul discriminărilor axiologice concludente.
Altitudinea afectivă a percepţiei critice e câteodată sugerată.
Întreaga discuţie despre anticalofilie e azi mai puţin relevantă, întrucât se referă la o noţiune franceză post-simbolistă a calofiliei, foarte pedantă, şi devenită desuetă.
Probabil că naturalismul a însemnat, ca expresie a temperamentului, unica derogare pe care şi-a îngăduit-o Rebreanu de la neutralitatea implacabilă, de la imparţialitatea care, principiu al unei polifonii veritabile şi meritul artistic cel mai de seamă al scriitorului, a fost şi ceea ce i s-a reproşat adesea. Atât semănătorismul, cât şi proletcultismul sunt descumpănite tocmai de neutralitatea, de imparţialitatea reprezentării. Neutralitatea şi obiectivitatea aceasta sunt semnul inteligenţei exersate şi suverane.
Naturalismul operei merita analizat, şi probabil că însuşi termenul ar fi trebuit definit, însă Alexandru Piru presupune accepţia ca subînţeleasă.
Criticul sugerează că ‘Jar’ ar putea fi interpretat ca încercarea lui Rebreanu de a deveni romancier burghez şi quasi-monden, autor de literatură burgheză care să satisfacă gustul pentru situaţii mondene, asemeni lui Marcel Prévost, autorul succesului de librărie despre fecioarele emancipate. Probabil că nu e o tentativă relativ târzie de sincronizare, ci pur şi simplu expresia unei alte laturi a cuprinderii literare a romancierului, ale cărui opere sunt de o diversitate tipologică îmbucurătoare.
Critica din această plachetă îi e, în ansamblu, foarte tributară proletcultismului; de ex., dihotomia dintre modernismul lui Rebreanu şi acela al lui Lovinescu e cu totul arbitrară şi falsă (când a promovat cel de-al doilea extremismele avangardiste formaliste?). Cu toate acestea, tonul rezonabil al reabilitărilor binevenite e foarte simpatic.
Însă dacă influenţa literaturii ruse asupra scrisului lui Rebreanu a putut fi exagerată din motive conjuncturale, rămâne faptul înclinaţiei lui Rebreanu către literatura lui Gorki, Tolstoi, Cehov.
În esenţă, răstălmăcirile proletcultiste sunt ocazionale, şi făcute neconvingătoare chiar de irecuzabila neutralitate a lui Rebreanu, de imparţialitatea lui. Cucerirea estetică majoră a prozatorului nu e simpla orientare către obiecte, extrovertirea adică, ci obiectivitatea, care e o treaptă intelectual-artistică, distinctă.
Deşi e prezentată numai în trecere, activitatea de traducător a lui Rebreanu exprimă mult din topografia culturii lui literare. Traducerile pot da o idee despre lecturi. Ruralitatea nu dezminte intelectualitatea; Coşbuc ar putea fi un alt exemplu.