Despre pluralismul creştin

Despre pluralismul creştin




Avva Adrian Fãgeţeanu are un argument care nu e numai ingenios, ci şi subtil, împotriva ecumenismului—spune cã Biserica ‘chiar dacã se va uni, nu va mai fi una, ci, eventual, unitã’ [1]. Aşa e; numai cã Biserica e o realitate istoricã, documentabilã, nu idealã. Iar istoric, Biserica întâiului mileniu a fost tot ‘unitã’. ‘Una’ e numai fiecare tradiţie bisericeascã în parte; toate la un loc au fost, şi sunt, ‘unire’. Rãsãritul creştin nu era ‘una’, pânã la stingerea creştinismelor nebizantine. Eu cred cã o Bisericã unitã, chiar dacã nu e ‘una’, e preferabilã unei Biserici dezbinate, fãrâmiţate, dezagregate. Pluralitatea e un mister nu mai mic decât unitatea. Biserica e o realitate istoricã, în felul istoriei. Unitatea e o ficţiune—unirea e o realitate, şi preferabilã dezbinãrii.
Chiar realitatea bisericeascã rãsãriteanã a întâiului mileniu creştin era una pluralã, diversã. Proiectarea îndãrãt a sintezei bizantine e un anacronism, o fantasmã. Bisericile rãsãritene ale întâiului mileniu înfãţişau o paletã de atitudini, etc.. ‘Una’, în sensul la care se referã Fãgeţeanu, Biserica poate sã fie numai în interiorul câte unei tradiţii. De aceea, reprezentarea lui despre adevãr e una naivã şi precriticã.
Adevãrul nu e nici un monolit, nici un monopol—şi poate nici chiar o simfonie. Adevãrul nu e un manual. Numai în manuale are adevãrul unitatea vrutã de Avva Adrian Fãgeţeanu; în practicã, e nevoie de supleţe, de alegere, de înţelegere. (Numai) ‘unitã’ a fost şi Biserica de pânã—n vremea Sf. Fotie cel Mare. Era tot o Bisericã ‘unitã’, un conglomerat ţinut la un loc cu voinţã, cu pricepere, cu maturitate. Unitatea idealã nu a existat, probabil, niciodatã, nici chiar în Biserica de dinainte de Niceea; în niciun caz dupã edictul Împ. Constantin şi lãrgirea tradiţiei latine.
Acrivia nu trebuie sã desfiinţeze largheţea, cuprinderea. E nevoie şi de acrivie, şi de tactul lejer al largheţii. Avva Adrian Fãgeţeanu are dreptate cã de la mişcarea ecumenicã nu e de aşteptat ‘unitatea’, ci (numai) unirea; însã aceastã unire nu e puţin lucru, cred, iar un maximalism integrist nu e expresia celei mai nuanţate înţelegeri a situaţiei creştinismului. Creştinii ar trebui sã vrea sã fie cel puţin uniţi, chiar dacã nu pot fi una—cum nici n—au fost, probabil, vreodatã. Biserica nu va putea fi una; însã nu—i puţin lucru acela cã va fi unitã. Poate cã una nu—s, cu adevãrat, nici ortodoxiile de azi—şi, câteodatã, nici chiar unite în toate privinţele. Însã o unitate realã e mai bunã decât dezbinarea. Fãgeţeanu începe cu un adevãr, cu o distincţie valabilã—şi continuã cu un sofism. Adevãrul nu e catehismul niciunei Biserici. Şi nu e nici sinteza—sau însãilarea—acestor catehisme; eclectismul nefiind preferabil fanatismului integrist. Creştinismul istoric a fost întotdeauna o pluralitate, în cel mai fericit caz o unire, o confederare—niciodatã un monolit, cum sugereazã Avva Adrian; sofismul separatiştilor constã invariabil în a echivala peremporiu linia bizantinã cu întregul creştinism legitim. Ceea ce e naivitate în cel mai bun caz—sau rea—credinţã, dezminţitã de istorie. Cel mai pertinent gând teologic eu l—am întâlnit la un luteran. În reprezentarea tridimensionalã a adevãrului, lucrurile nu au apartenenţa netã pe care o sugereazã catehismele. E o pluralitate. Nici complementaritatea nu e aceea, simplistã, a schemelor ecleziale naive (de ex., inepţiile despre Ap. Petru, Ioan şi Pavel, etc.—gândul unei complementaritãţi extrinseci—cãci Petru, Ioan şi Pavel existã în toate tradiţiile creştine majore—simetriile nu au simplitatea pe care le—o atribuiau Soloviov şi v. Balthasar).



NOTE:

[1] Cf. ‘Lumea monahilor’, nr. 52, pg. 44.