Mai degrabă balcanic decât francez, Paleologu se interesa de greci şi balcanici (Zarifopol, Caragiale, Călinescu, Noica, Philippide, Arghezi, I. Barbu), de elementul balcanic; îi displăcea fantasticul, dar nu şi fabulosul (Eliade, Sadoveanu).
Nervozitatea lui, precipitarea aprecierilor, aveau un sunet de gravitate, şi ceva spontan, inform, un aspect de neglijenţă poate deliberată, probabil conştientă, surprinzătoare, în primul moment, la un scriitor cu un înalt simţ al formei; Paleologu era mai puţin hedonist şi ludic decât Zarifopol. Expresia dezinvoltă, uneori colţuroasă, poate să amintească de Montaigne [1]; iar preocuparea morală, de Ralea.
Există, la Paleologu, francheţe, nonşalanţă, dar nu sfruntare (sau măcar amoralitate).
Aprecierile generice, succinte, despre opere, ale lui Paleologu, sunt mai convingătoare decât analizele, care par dezlânate, sucite, prolixe şi arbitrare. Ideile lui despre artă sunt, adesea, forţate, căznite, şi de o inutilă vehemenţă juvenilă. Impresiile rezumative conving mai mult decât dezvoltările şi explicaţiile, unde se simte şi înclinaţia de a epata.
Stilul lui Paleologu are ceva tranşant, răspicat, dar provizoriu, necizelat, ocazional, schiţat (un fel de inegalitate intrinsecă, ceva ca o asimetrie).


NOTE:

[1] Dar şi de Nae Ionescu, 'stilul de băcan'.