Chapman aduce o perspectivă istorică şi taxonomică (umorul şi parodiile, fantasticul, giuvaierurile târzii, evoluţia reportajelor şi a eseisticii).
Chapman concluzionează că Stevenson corespunde gustului oamenilor semieducaţi pentru lucruri de mâna a doua.
Chapman reabilitase ceea ce lui Chesterton îi displăcea: 'Halimaua nouă' şi reportajul american.
Stevenson era cu totul absorbit de funcţionarea artei.
Articolul lui Chapman nu e raţionat complet: lui Stevenson îi lipseşte candoarea, dar are ingenuitate.
Ipoteza lui Chapman e că Stevenson vroia să facă acelaşi lucru ca înaintaşii; dar dacă vroia să facă altceva?
Dacă Stevenson nu ştia că efectele lui sunt scenice, de recuzită, ce semnificaţie au crezul şi ambiţia lui de a reproduce?
Studiul lui Chapman e în stadiul unor remarci disjunse.