Criticul scrie cu un ideal de artă, cu o aşteptare distinctă, chiar dacă nu cu o dogmă; aceasta explică inapetenţa ocazională, dar şi falsitatea poziţiei cronicarului, a criticului de rutină, nevoit să nu îşi aleagă subiectele, şi redus la a reitera negativ, steril, nişte idei estetice irelevante (pentru obiectul studiului său de moment). Absurditatea pretenţiei la o competenţă universală (în dublu sens: ca opere, şi ca public) nesocoteşte lucruri elementare despre psihicul uman. Uneori, criticul poate fi imparţial, cu preţul de a fi neinteresant, formal. Nu scrieţi despre ceea ce nu vă place, nu vă spune ceva, nu vi se adresează nemijlocit, când asta ar fi numai irelevant; e neinstructiv să întâlneşti o inapatenţă apriorică. Accentul criticii trebuie să fie pe explicare, nu pe evaluare; iar literatura critică o face, deasemeni, numai explicarea. Evaluarea ca atare e un moment afectiv, neintelectual; de interes e critica pricepută să explice, să analizeze, să releve, să arate, să dezvăluie. Evaluarea nu e universală, şi e vremelnică şi prea rezumativă; explicarea, însă, ţinde de înţelegere. Transcende momentul afectiv.
Ierarhiile operate de un critic sunt lăuntrice, afective, deşi nu arbitrare; valabilitatea lor e afectivă, nu universală, şi se adresează sensibilităţilor asemănătoare. Criticul nu e un Copernic ori un Mendeleev al literaturii. Sensibilitatea nu trebuie dictată, decisă, impusă; iar scopul criticului e ca, trecând de enunţarea sensibilităţii, să dea o analiză obiectivă (obiectivă în termenii unei receptivităţi anume).